Un roman de știință

Rar mi-a fost dat să citesc o carte de popularizare a științei mai plăcută decît cea a lui Bill Bryson, Despre toate, pe scurt – de la Big Bang la ADN (scrisă în 2003 și tradusă în românește la Polirom în 2015). Cartea începe prin a-și felicita cititorul care a ajuns s-o țină în mînă pentru că, scrie autorul, lucrul acesta a fost, de fapt, mai dificil decît s-ar crede: „În primul rînd, pentru ca dumneavoastră să vă aflați acum aici, a fost nevoie ca miliarde și miliarde de atomi aflați în derivă să se adune cumva, într-o manieră complicată și cu o curioasă bunăvoință, pentru a vă crea. S-a ajuns la un aranjament atît de specializat și de particularizat, încît nu a mai fost niciodată încercat pînă acum și nu va exista decît cu această unică ocazie. Mulți ani de acum înainte (sperăm noi), aceste particule minuscule se vor angaja fără rezerve în toate miliardele de eforturi destoinice și interconectate, necesare pentru a vă menține pe dumneavoastră intact și a vă permite să vă bucurați de experiența acestei minunate, dar în general subapreciate stări numite existență”. Cînd citești așa ceva, deja începi să te foiești în fotoliu, încercînd parcă o introspecție în propria structură atomică.

Bill Bryson nu este om de știință, nu are o formație științifică și, poate tocmai de aceea, tot ce scrie pare să aibă în spate un proces de înțelegere, de clarificare a unor lucruri, pînă la nivelul la care devin accesibile oricărui om cu o minimă educație academică. De altfel, autorul spune în introducere că interesul său pentru știință e legat de o carte de științe naturale din copilărie, a cărei ilustrare a interiorului Pămîntului l-a făcut foarte curios, dar din al cărei conținut nu a reușit să înțeleagă nimic din ceea ce-l interesa. Ajuns matur, a început să scrie despre știință, punînd cap la cap ceea ce a aflat de la o mulțime de mari savanți, la care a mers cu întrebări simple. A știut cum și ce să-i întrebe, uneori punîndu-i chiar în încurcătură, pentru că întrebările simple nu au totdeauna răspunsuri la îndemînă.

În urma unor corecturi și observații asupra manuscrisului său, făcute de un paleontolog de la Muzeul American de Istorie Naturală, Bill Bryson recunoaște că în cele cinci sute de pagini ale lucrării se pot ascunde „cine știe cîte alte asemenea confuzii jenante”. Am observat chiar și eu unele mici inadvertențe și am intuit cîte o înțelegere ușor paralelă cu teoria științifică, din partea autorului, dar sînt lucruri nesemnificative în comparație cu maratonul pe care acesta îl face prin istoria Universului, a Pămîntului și a ființelor vii, în același timp cu poveștile descoperirilor științifice, cu biografii interesante și amuzante ale unor oameni de știință, dimpreună cu relațiile și controversele științifice și omenești dintre ei.

În zilele noastre nu prea e posibil să înțelegi pe deplin toate domeniile științei. De altfel, probabil că nici un specialist adevărat dintr-o ramură științifică nu s-ar fi încumetat la o întreprindere atît de cuprinzătoare. Bill Bryson e însă un temerar. Calitatea lui e, în primul rînd, aceea de scriitor. Aproape la fiecare pagină dai peste cîte o formulare memorabilă sau plină de umor. Inventivitatea comparațiilor și a exemplelor pe care le găsește e de foarte multe ori de natură să șocheze pur și simplu cititorul. Iată un exemplu:

„Fiecare dintre noi sîntem atît de bogați în atomi, iar după moarte sîntem atît de bine reciclați, încît un număr important  din atomii noștri – pînă la un miliard din fiecare dintre noi, după cum s-a sugerat – probabil că i-au aparținut cîndva lui Shakespeare. Cam încă un miliard de căciulă provin de la Buddha, de la Gengis-Han sau Beethoven ori de la o altă figură istorică la care vreți să vă gîndiți (personajele trebuie să aibă, se pare, o vechime considerabilă, întrucît atomii au nevoie de cîteva decenii pntru a se redistribui complet, așa că, oricît de mult v-ați dori, încă nu sînteți una cu Elvis Presley)”.  

Uluitoare sînt și exemplificările dimensiunilor din Univers pe care le face Bryson, de pildă cea a sistemului solar: „Departe de a marca limita exterioară a sistemului solar, după cum arată cu atîta infatuare acele hărți școlărești, Pluto marchează doar a cincizeci de mia parte din drum”.

Trecînd cu dezinvoltură de la infinitul mare la infinitul mic și la misterul vieții, autorul reușește să descrie, într-un capitol fascinant, celula vie. Iată un mic fragment: „Fiecare celulă din natură este un miracol. Chiar și cele mai simple depășesc cu mult orice limită a ingeniozității umane. De exemplu, pentru a forma cea mai primitivă celulă de drojdie, ar trebui să luăm un număr de componente egal cu cele care alcătuiesc un avion de linie Boeing 777, să le miniaturizăm și să le îndesăm într-o sferă cu un diametru de aproximativ cinci microni; apoi ar trebui să reușim cumva să convingem sfera să se reproducă”.

Cartea lui Bryson oferă în ansamblu o oarecare idee despre raportul între ceea ce știm și ce nu știm, relevînd dimensiunile de-a dreptul înfiorătoare pe care continuă să le aibă sfera necunoașterii umane. Felul în care e scrisă cartea, însă, constituie, cum spuneam, suprema ei calitate. Aș putea spune chiar că lectura ei mi-a adus aminte de momentele cînd citeam romane ca Război și pace sau Muntele vrăjit.