Un român
Munții înalți și pietroși ai Cretei se profilau în dreapta. În stînga era marea, așa-numită a Libiei, calmă și caldă. Soarele la apus ne mîngîia cu o dulce blîndețe tomnatică. Masa instalată la marginea plajei, acoperită cu o mușama în binecunoscutele carouri alb-albastre, își aștepta, parcă, farfuriile cu gyros, castronelele cu tzatziki și o carafă cu vinul casei.
După niște experiențe cam neplăcute, tocmai discutam între noi că poate ar fi cazul să nu le mai spunem chelnerilor sau vînzătorilor, cînd ne întreabă, că sîntem din România, să ne dăm, eventual, drept italieni, cînd, dintr-o dată, un ins mititel, cu o burtă rotunjoară și părul rar, care ținea o tavă în mînă, ne-a abordat direct în română:
– De unde sînteți?
După un moment de stupoare, i-am răspuns că din București.
– Aha, bine ați venit! Eu sînt de lîngă Pitești. Dacă vă gîndiți să luați pește, să știți că dorada e proaspătă, e cea mai bună alegere pe care puteți s-o face aici.
– Mulțumim, păi, atunci, doradă o să și luăm. Și de cînd sînteți aici?
– De cincisprezece ani. Înainte eram mai mulți români în orășelul ăsta. Acum au mai plecat. Mai sîntem doar trei familii. Se cîștiga foarte bine pînă acum cîțiva ani, azi nu se mai cîștigă așa. De aia pleacă lumea. Nici turiștii nu mai vin cum veneau odată. Oamenii ăștia de aici nu mai investesc cum trebuie. Uite, de exemplu, plaja e plină de pietre. Înainte aveau o mașină care aduna pietrele. Acum nu mai folosesc așa ceva.
Ne-am uitat spre plajă mirați. Nici nu ne-ar fi trecut prin minte că asta putea fi o problemă. Ne-am dat seama că omul avea chef de vorbă. Învîrtea tava în mînă frecînd-o de burtă și, după ce a transmis comanda noastră, părea că nu mai vrea să se desprindă de noi. Avea o înfățișare de om bun de la țară și vorbea foarte bine.
– Eu aici, de fapt, nu sînt chelner, ne-a mărturisit. Sînt om bun la toate. Patronul are și o herghelie de ponei, știți, ca să-i călărească turiștii și copiii lor. Eu am grijă și de cai, acolo. Mai supraveghez și pe aici, la mese... În timp, am cîștigat mai bine decît aș fi cîștigat în România, vă dați seama. Dar muncesc întruna.
– Și iarna, cînd nu mai sînt turiști, ce faceți? Vă întoarceți acasă?
– Nu, iarna stăm la cules de măsline. Punem niște plase pe jos și avem niște aparate care se rotesc. E muncă multă. Bine, treaba asta brută o fac pakistanii sau indienii, dar trebuie să-i supraveghezi, că ăștia-s bătuți în cap. Noi, românii, evident, sîntem mult mai deștepți, nu ne comparăm cu ei. Dacă ai căzut pe jos, ei nu te ajută să te ridici. Nu-și dau seama ce trebuie să facă. Doar dacă le spui să-ți dea mîna, să te ajute, ți-o dau, altfel nu, atît de tăntălăi sînt. N-am pomenit așa ceva. De aia, patronii țin la noi, la români, că nu mai găsesc oameni așa buni care să muncească pe bani puțini. Totuși, eu am reușit să pun și deoparte. Fiică-mea a făcut școala aici, a luat bacalaureatul, în grecește, vă dați seama. Am învățat și noi limba, dar ea a făcut și școala în greacă, vă dați seama. Acum e la o facultate de management în Austria, s-a aranjat. Bine, acolo, ca să se întrețină, face curat pe la niște hoteluri, cînd n-are ore, dar se descurcă și noi ne bucurăm foarte mult.
Ceilalți chelneri de la terasă îi fac semne pe la spate că ar trebui să nu mai piardă vremea pe la masa noastră. Nu-i bagă în seamă. E nevorbit, cum se spune, și vrea să ne mai împărtășească una-alta, din viața lui.
– Mai vin români pe aici, ca turiști?
– Daaa, au venit foarte mulți. Vara asta n-a mai contat că-i pandemie. Dar de cînd a început valul patru, au cam dispărut. E adevărat că și sezonu-i pe sfîrșite. E bine aici. Apa e bună. Nici iarna nu-i prea frig. Ăștia nu plătesc taxe decît de vreo cinci ani. Înainte nu trebuia să plătească. Acum li se cer, dar ei nu prea declară tot. Sînt foarte uniți, nu-s ca noi, nu se pîrăsc unii pe alții. Dar vrem să plecăm și noi la un moment dat, tot în Austria, după fiică-mea, că acolo la nemți se cîștigă mai bine. Am făcut însă o prostie, că așa-i mintea românului. Am strîns banii de aici și i-am băgat într-o casă, lîngă Pitești, de unde vă spuneam că sîntem, lîngă Bascov, e un lac frumos acolo, nu știu dacă știți.
– Îl știm.
– Am făcut casa ca pentru noi, cu etaj și cu de toate. Așa-i mintea românului, ce să-i faci. Nu mi-am dat seama. Acum am, practic, o grămadă de bani blocați acolo, în casa aia, în pereți, și nu cred că mai mergem vreodată să locuim în ea. Ba chiar, ca să nu mai plătesc terenul, m-am gîndit atunci, la început, s-o fac în curte la maică-mea, lîngă casa ei. Acum nici nu pot s-o vînd. Cine o să ia așa o casă, în curtea altei case, undeva pe lîngă Pitești? Nu m-a dus capul și acum regret. Așa sîntem noi, românii, vrem neapărat să avem casă pe pămînt, proprietatea noastră. Și facem case degeaba, construim degeaba. Așa gîndim. Hai că vă las, că mă toacă ăștia. Trebuie să mă duc și dincolo, la herghelie, să văd de cai. O vacanță frumoasă vă doresc!
