Un papirus cu de toate, vă rog (I)

Nici un sul de papirus nu e așa celebru, cred, ca Papyrus Artemidorus, singurul „carnet de schițe“ păstrat din Antichitatea greco-romană. Descoperirea, anunțată oficial în 1998, a fost publicată de italieni după zece ani într-o ediție magnifică, inclusiv prin unele dintre greșelile ei. Papirusul se află azi la Muzeul Egiptean din Torino și a fost cumpărat de la un dealer de antichități cu 2,75 milioane de euro în 2004. Ce s a păstrat din el este o fîșie lungă (2,5 m x 32 cm), în care fiecare locușor e acoperit de text și desene. Printre ele, cea mai veche hartă păstrată din lumea greco-romană și singura găsită pe papirus. E clar că e un artefact excepțional, care tocmai de-asta a fost considerat de mulți, aș zice fără dovezi serioase, un fals. O să revin la problema autenticității în articolul viitor, dar deocamdată să spun că, în marea majoritate a cazurilor, falsificatorii au grijă ca produsele lor să fie foarte bine acoperite de analogii de prin muzee. N-are sens să te arunci să creezi lucruri cum nici un arheolog n-a mai descoperit vreodată, chiar dacă teoretic s-ar vinde mai scump, pentru că toți experții le vor lua imediat la ochi.

Să încep cu textul, cu riscul de a perpetua stereotipul preeminenței pe care studiile clasice o acordă încă scrisului în detrimentul imaginii. Căci sursa scrisă e, nu-i așa, de bază, în vreme ce arta e vagă ori trivială. Pe recto, papirusul poartă un elogiu (în greacă) al geografiei ca știință, dintr-un autor neidentificat, dar bombastic. Urmează un pasaj de 14 rînduri din cartea a doua a unei lucrări în care era descrisă toată lumea locuită, a geografului Artemidoros din Efes, de la sfîrșitul secolului al II-lea î.Hr. (E o lucrare pe cît de faimoasă în Antichitate, pe atît de fragmentar păstrată. Nouă ne-a rămas un alt Artemidoros din Efes, cu cartea sa despre interpretarea viselor, scrisă vreo 200 de ani mai tîrziu și tradusă și în românește.) Pasajul, care a dat și numele papirusului, descrie coasta nordică a Peninsulei Iberice, de la Pirinei în Galicia, și a putut fi identificat pentru că seamănă foarte bine cu unul care se întîmplă să fi fost salvat prin includerea într-un text enciclopedic al unui împărat bizantin, Constantin Porfirogenetul (secolul al X-lea).

Între cele două texte se află o hartă (94 x 32 cm), posibil a unei părți din nordul Spaniei de azi. La ce scară e, nu se știe, iar ce semnifică simbolurile ei, nu ni se explică (pătrățelele sînt orașe sau doar villae rusticae?). Impresia e că e un tip de hartă care dă o formă vizuală unei liste de itinerarii, așa cum făcea probabil și originalul din care se trage celebra Tabula Peutingeriana (despre care am vorbit mai în detaliu aici). E o abordare cartografică în care același oraș poate apărea de mai multe ori pe hartă dacă se regăsește pe două rute diferite. Curios e că, deși se știe că ilustrațiile însoțeau diferite tratate antice (de la ihtiologie la anatomie, dar mai ales astronomie), nu aveam pînă acum informații că printre asemenea ilustrații puteau fi și hărți, nici măcar în cazurile unor cărți de istorie sau geografie care, cît de cît, o cer. În orice caz, harta noastră a fost lăsată neterminată. Probabil că autorul a făcut o eroare fatală la copiere și tot proiectul – poate o ediție de lux a Geografiei lui Artemidoros – a fost abandonat. În ce anume consta greșeala nu știm, iar asta roade întreaga comunitate de cercetători, foarte preocupați de greșelile altora.

Materialul, însă, nu a fost abandonat. Ca orice cîrpă, și papirusul se recuperează și se refolosește. Odată dusă pe apa sîmbetei ediția din Artemidoros, papirusul a intrat pe mîna unor artiști, unii dintre ei învățăcei, alții pe o treaptă superioară de salarizare. Pe foaie mai era loc. În primul rînd, un spațiu care fusese prevăzut pentru o a doua hartă, înainte ca, dezamăgit, clientul să canceleze, cum se zicea în Antichitate. Iar apoi, spațiile de pe margine. În toate acestea apar, ceva mai tîrziu, studii de capete, mîini și picioare, în diferite poziții și raccourci-uri, aparent cópii după modele tridimensionale, în orice caz, o secvență artistică unică în arta antică. Cele mai spectaculoase schițe, în calamus (de fapt, făcute cu două asemenea unelte de scris din trestie, de grosimi diferite), sînt un cap, văzut frontal, poate copiat după un bust al unui filozof din școala epicureică, Metrodoros, și mai ales un splendid cap al lui Zeus Ammon (sau Saturn) din profil, făcut de unul dintre acei desenatori extraordinar de talentați care, dintr-un motiv sau altul, nu ajung să fie niciodată cunoscuți. (Jas Elsner presupune că ilustrațiile acestea erau legate de fapt de cartea lui Artemidoros, și că Zeus Ammon era de fapt însuși portretul autorului, plasat într-adevăr tradițional chiar la începutul cărții.)

Cu adevărat interesant devine papirusul pe verso, unde o altă gașcă pusă pe refolosit – poate de la „școala de arte“ din Alexandria – a produs cea mai remarcabilă colecție de desene zoologice din Antichitate. Și nu există motive să credem că nu va deține recordul ăsta și joia viitoare, cînd voi vorbi mai pe larg despre ele. O observație la final: papirusul a ajuns la Torino fiind cumpărat, se spune, la îndemnul ministrului Culturii italian. Or, Italia e poate cea mai activă țară în procesele de retrocedare a antichităților proprii, ajunse de pe piața neagră în muzee străine. Despre papirus, dealer-ul spune că l-a cumpărat din Egipt în 1971. Ministrul s-ar fi putut întreba dacă nu cumva e o dată tocmai bine născocită ca să nu pice după convenția UNESCO din 1972 pentru protecția patrimoniului.

Foto: Muzeul Egizio, Torino, wikimedia commons