Un nud în flăcări – Episodul 1450
Pe la 1450 î.Hr., într-o cetate din Creta, un tip smulge statueta de fildeș a unui zeu de pe baza ei și îi zdrobește fața de un bloc de gresie, apoi aruncă picioarele, care i-au rămas în mînă, la zece metri distanță într-o clădire în flăcări. Fragmentele sînt găsite, pe rînd, în 1987-1990 de săpăturile de la Roussolakkos (Palaikastro); iar în arheologie distrugerea brutală lasă adesea lucrurile ușor de reconstituit.
Sculptura asta de doar 50 cm și încă puțin cunoscută mi se pare cea mai remarcabilă din epoca minoică, adică a primei civilizații a Europei istorice (literate), sau chiar din toată epoca bronzului egeeană. Cînd am văzut pentru prima oară fotografiile de detaliu din publicațiile oficiale, am rămas cu gura căscată, de parcă aș fi văzut că zeul ținea în mînă un iPhone. Pe pumnul încleștat al lui Zeus, de nici 2 cm, sînt marcate fiecare metacarpian și fiecare venă, cu un naturalism care nu va fi egalat (nici măcar nu se va încerca asta) pînă în epoca lui Pericle. Nu se întîmplă în fiecare zi să fii înaintea timpului tău cu o mie de ani! (Căutați, vă rog, pe Internet Palaikastro kouros images, pentru că pe Wikimedia Commons nu găsesc nimic.) Unghiile, care nici măcar nu sînt vizibile pentru privitor, au cuticule, iar axele lor sînt puțin diferite, cum și sînt în realitate, deși ispita e să le faci, mecanic, perfect paralele. La marginea încheieturii e marcat zimțul osului (procesul stiloid al cubitusului, cum ar veni). Lîngă cotul ascuțit se vede ușoara comprimare a mușchiului din cauza antebrațului în flexie completă. Nu vreau să zic că brațul e fără cusur, dar nici scopul sculptorului nu e educația anatomică, după cum nu e nici la Rembrandt, unde disecția mîinii făcută de doctorul Tulp are niște stîngăcii, și nici la Michelangelo, unde dreapta lui David are toate venele umflate (foto), în vreme ce pe stînga nu se văd decît oasele. Capul e făcut din serpentin, o piatră semiprețioasă, și acoperit de o rețea foarte densă de incizii menite să sugereze craniul ras, dar lăsînd un fel de creastă pe mijloc, desigur asociată unor rituri de trecere. (Dacă v-ați întrebat de ce pe frescele din Santorini culegătoarele de șofran au capete albastre, ăsta e motivul – ca să sugereze craniul ras.)
După naturalism, admirabilă e și stăpînirea materialelor diferite. Statueta avea sandale și șorț din foiță de aur (trei aliaje, cu culori diferite). Sfîrcurile erau marcate prin introducerea unor minuscule tije de lemn în găuri date cu burghiul. Baza era acoperită în pigmentul numit albastru de Egipt. Ochii, găsiți abia cînd pămîntul a fost dat prin sită, erau din cristal de stîncă. Asamblarea e impecabilă. Fața de fildeș (din păcate în mare parte pierdută) se îmbina cu craniul de piatră, ca la Lego. Brațele erau prinse pe tors cu cîte două cepuri de lemn, unul circular și altul triunghiular, mai mare, deși doar cel din urmă sau, și mai simplu de realizat, doar două circulare ar fi fost suficient.
Poza statuetei, frontală, cu un picior înainte, e cea a tinerilor (kouroi) din sculptura greacă arhaică. E Zeus de la Palaikastro o sculptură greacă? Nu – cretanii nu vorbeau greacă (lumea zice că „liniarul A“ pare mai degrabă o limbă orientală), iar similaritatea poziției corpului vine, și în Creta minoică, și în Grecia arhaică, din influența statuariei egiptene. De altfel, fildeșul (patru colți de hipopotam) și aurul pentru statuetă au fost importate din Egipt (unde faraon e, în vremea asta, Hatshepsut, o doamnă remarcabilă). Tot de-acolo vine și canonul împărțirii corpului în unități egale, 18 la egipteni, dar transformat în 21 de unități, mai elansat, în cazul nostru. Ăsta e, de altfel, și unul din motivele pentru care zeul de la Palaikastro nu pare a fi fost importat gata sculptat din Egipt, ci mai degrabă din Knossos, tot din Creta, deci, unde s-au mai descoperit atît două fragmente de fildeș (un pumn și un antebraț) cu modelajul venelor, cît și ateliere de sculptură. Cert e că, din perioada arhaică, după instalarea grecilor în ruinele așezării de unde provine statuia noastră, apare un templu pentru Zeus, cel despre care mitul grec spune că mama sa l-a născut într-o peșteră pe muntele Dikte (care domină Palaikastro), ca să nu fie mîncat de tatăl lui, Cronos; deci cultul grec continua cumva – sau asimila – cultul minoic.
De ce a fost vandalizată statuia atunci cînd întreaga cetate, a doua ca mărime din Creta, a fost distrusă spre sfîrștul epocii minoice? Raportul oficial propune ca explicații o invazie sau o revoltă socială (în care statuia zeului ar fi fost văzută ca solidară cu o elită economică/aristocratică) sau un act de iconoclasm. Aici raportul menționează prezența a două mici găuri în zona genitală, de care se atașau podoabele bărbătești, care însă n-au fost găsite, deși tone de pămînt au trecut prin sita cu ochi de 1 mm. Zeus ar fi fost, așadar, castrat simbolic. Personal, mă îndoiesc că individul care a fost în stare să dea statuia divinității cu capul de pereți și apoi s-o azvîrle în peretele din „building 5, room 2“ i-a scos mai întîi, cu multă grijă, penisul milimetric. Mai degrabă cred că găurelele serveau ca să se atașeze un suport de lemn, învelit în foiță de aur și reprezentînd un pumnal, așa cum se vede în teracotele din sanctuarul de pe muntele Dikte.
Și pentru cunoscători – pulpa stîngă a statuetei are o curbură puțin exagerată, care mi s-a părut de la bun început un semn de mare eleganță, o dovadă suplimentară, îmi ziceam, a geniului acestui sculptor. Am aflat din raportul tehnic că este datorată incendiului.
Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Trecerea, Cartea Românească, 2016.
Foto: wikimedia commons
