Un nou (şi pe dos) obsedant deceniu

...În miezul unui ev aprins... Mie versul ăsta mi-a plăcut. Bănuiesc că numărul celor ce şi-l reamintesc e din ce în ce mai mic; aidoma, numărul celor capabili să-l pună într-un context. Chiar şi atunci, la început de ani ’40-început de ’50, cînd crimele şi absurdul deveneau regulă, mie mi se pare fascinant şi dacă ar fi existat un singur om (dar au fost mai mulţi) care va fi crezut / sperat (nici măcar nu spun c-ar fi fost Labiş acel om) ca din ruinele acelei societăţi în descompunere să apară una mai bună şi mai dreaptă. Nu atît utopiile, cît purtătorii lor mi se par subiecte majore. De acord, nu mai credem în primele; dar cu-atît mai de cercetat mi se par cei din urmă. Magma din miezul acelui ev aprins s-a răcit relativ repede, chiar şi în mintea celor care-au vibrat odată. Două-trei decenii au fost suficiente pentru a slei orice entuziasm. Mai ales cei care-au crezut cred c-au suferit - intelectualiceşte - mai mult. Poate vorbim altă dată despre ei. Cam acesta era preambulul pentru a spune că mie anii ’90 mi se par a fi - tot mai clar, privindu-i peste umăr - al doilea obsedant deceniu al trecutului nostru recent. Nu ştiu alţii cum sînt, dar eu am un vertij gîndindu-mă la decada ’90-’99. Totul, atît de încet şi de repede totodată. Speranţe şi decepţii, îngeri şi demoni, neo- şi foşti. De unde, pe la finalul anilor ’40, prindea avînt campania de coborîre a intelectualităţii din turnul ei de fildeş, ca să ia contact direct cu lumea şi s-o schimbe progresist etc., de-a lungul anilor ’90 intelectualii au urcat din nou, încetişor, scăriţa; mai întîi (mai ’90), cîţiva din elită făcuseră o listă electorală (sfîntă şi fermecătoare naivitate!), apoi Manolescu făcuse partid, apoi eu, tu şi Emil votaserăm cheia... Ei bine, deja în momentul în care resturi fumegînde de intelectualitate semnau (în vara lui 2000) acea teribilă listă prin care-l susţineau pe un Isărescu Mugur, carele el însuşi nu părea deloc convins să candideze, în acel moment deja intelighenţia era cu picioarele pe treptele uşor tocite ale fildeşului redescoperit. Azi, ultimii mohicani cît de cît vizibili sînt Stelian Tănase (mai cuminţit) şi Mircea Dinescu (mai pragmatizat); unul întreabă, altul răspunde, rîd şi ei, rîdem şi noi - şi încă ni se mai pare un fel de victorie. Cum anii ’90 au pus vată "în miezul unui ev aprins" Anii ’90, din multe puncte de vedere, înseamnă anii ’50 pe dos. Autarhia primului obsedant deceniu are replică în deschiderea fără limite a celui de-al doilea. Din atotputernic în anii ’50, statul devine tot mai impotent în anii ’90. Obligativitatea limbii ruse e înlocuită, în CV-uri, de triada limbă engleză - operare PC - carnet conducere. Eroii stahanovişti de altădată, tinerei, care băteau simultan la cinci ciocane, au fost înlocuiţi de vedete autohtone, trecute de prima tinereţe, care înşiră pe băţ romanitze, analesci şi monice. Filmele Mosfilm de altădată, în care Zoia Kosmodemianskaia şi Armata Roşie făceau ravagii printre nemţi, au fost înlocuite cu un batalion de Emanuelle şi alte buline roşii care răvăşesc cearceafuri cu viteza cu care spărgătorul de gheţuri atomic Lenin a fost detronat de spărgătorul de gheaţă din Basic Instinct. Alfabetizarea poporului, piesă (alături de electrificare) din calendarul primului cincinal ’51-’55, are corespondent în deculturalizarea aceluiaşi popor şi ridicarea la rang de statuie a indivizilor care se laudă că au bani mulţi şi carte puţină. În locul consilierilor sovietici au venit bazele americane; în locul comuniştilor greci, fugiţi de dictatură, au venit pedofili belgieni, amatori de prospătură. Dacă am intrat din prima în Tratatul de la Varşovia (în ’55), pentru intrarea în NATO, după ce am picat primii sub linie în ’97, am avut nevoie de ceva meditaţii cu Bin Laden - dar s-a rezolvat. De unde în ’55 Radio Bucureşti mergea după ora şi graiul Moscovei, în ’95 a apărut Pro TV-ul şi ne-a adus, feliat, la nas, Occidentul. De unde în România lui Gheorghiu-Dej se năşteau copii cu duiumul, în România lui Iliescu avortul s-a democratizat, iar exportul de copii a devenit industrie în sine. Mie anii ’90 îmi reapar în minte - ca să pun punct - mai ales sub forma unei florării. Să fi fost ’91-’92, intru într-o florărie şi văd, lîngă un perete, un morman cu pungi de vată. Ţineţi şi vată? - am întrebat eu, relativ uimit. Da - mi-a spus vînzătoarea, relativ amabilă. Avem şi de-asta, clorofilă, avem şi de-aia de sticlă, e în spate. Vă interesează? În anii ’50, florăriile nu existau, dar străzile erau pline de florărese; în anii ’80, existau florării, dar ele nu aveau flori. Pe lîngă vată (vate!), o florărie din anii ’90 mai ţinea: lumînări, lanterne, articole de mercerie, gumă de mestecat, batice, bureţi de spălat vase, batiste pentru înmormîntări, garnituri de chiuvetă şi, cu puţină şansă, puteai să cumperi şi nişte excelente... (va urma, în deceniul viitor).