Un american la Bucureşti
Atît eu, cît şi redactoarea emisiunii ascultam cu reală plăcere povestea tînărului american, de origine română, venit în România pentru a-şi regăsi originile şi a face afaceri. În plus, tînărul se căsătorise cu o fată din Humuleşti şi acum vorbea minunat româneşte. O poveste frumoasă, tocmai bună de dat pe post. - Şi cum îţi petreci timpul liber? - se interesă redactoarea emisiunii. Ai fost şi prin ţară, ce mai cunoşti din România? - Mergem la ţară, la socri. Am fost de multe ori. E foarte frumos, la Humuleşti şi toată zona aceea... - O, daaa! - am exclamat noi visători. - E atîta linişte şi oamenii sînt atît de plăcuţi, diferit de oraş, parcă ar fi altă lume. E foarte odihnitor acolo! - Da, daaa! - am exclamat noi, mîngîiaţi pe identitate şi cu ochii în amintirile din copilărie. - Deci îţi place la noi la ţară? - mai spuse redactoarea, mai mult a confirmare decît ca întrebare. - Nu! - veni răspunsul sec şi liniştit. Acolo e foarte bine pentru odihnă, cum se spune... e turism. Îţi face plăcere să treci pe acolo, dar eu mă plictisesc acolo. Eu sînt născut la New York, mie îmi place Bucureştiul! - Îţi place Bucureştiul!? - am exclamat noi în cor, aproape cu lacrimi de deziluzie în glas. Toată poezia se spulberase. Ce ţi-e şi cu americanii ăştia, să dea Humuleştiul lui Creangă pe Bucureştiul luâ Mitică! - Da, îmi place foarte mult. Este un oraş adevărat, e viu, are de toate. Dacă mă scol la 3 noaptea şi am chef de o shaorma, pot să mă duc să-mi iau o shaorma. Sau spectacole, cărţi, oameni pe străzi, maşini... - Nu te deranjează circulaţia din Bucureşti? - a întrebat redactoarea, de acum prudentă. - Nu, de ce să mă deranjeze? V-am spus, sînt născut în New York, îmi plac zgomotul, agitaţia oraşului, fără astea mi se face somn... Da, înţeleg ce vreţi să spuneţi: adică e dezordine, maşinile în Bucureşti fac dezordine, vreţi să spuneţi. E adevărat, am observat şi eu. O să se liniştească cu timpul, aşa este în marile oraşe, o să vedeţi, nu trebuie să vă speriaţi. A urmat un elogiu al Bucureştiului cum nu mi-a mai fost dat să aud, povestit cu plăcere simplă şi spirit de observaţie straniu - adică atît de străin de mine încît mă întrebam cine era născut în Bucureşti, eu sau el? Erau multe lucruri pe care nu le ştiam, clădiri şi instituţii de care habar nu aveam că există în Bucureşti. Dar mai ales erau semnificaţii diferite, oamenii şi locurile însemnau altceva pentru el şi îl atrăgeau astfel în modul cel mai firesc cu putinţă. Acolo unde eu vedeam pierzanie, dispariţia oraşului, el vedea apariţia urbanului în România, acolo unde ochii mei priveau cu nostalgie amurgul, privirea sa întîmpina cu extaz răsăritul. Cîteva zile mai tîrziu, poate şi sub impresia acestei discuţii, am luat-o încet pe jos prin cartierul copilăriei mele. Nu mai fusesem de peste zece ani pe-acolo. Afară de blocul nostru interbelic şi patru căsuţe de mahala uitate într-un capăt de stradă, nu mai rămăsese nimic. Mai mult, nici străzile din jur nu mai existau, presărate cu vile şi blocuri de birouri, răsărite în orice spaţiu liber şi orientate în toate direcţiile cu putinţă. Despre parcul din colţul străzii, cu dudul său imens în mijloc, nici nu mai e cazul să vorbesc... Mă plimbam în susul şi în josul străzii copilăriei mele şi mă simţeam rătăcit. Şi încercam să-mi explic acest sentiment de rătăcire. Îmi dădeam seama că, atunci cînd au venit urbaniştii lui Ceauşescu şi au croit noul bulevard Titulescu, amputînd astfel capătul străzii noastre şi al altora din cartier, a fost o imensă sîngerare, dar corpul oraşului a rămas în cele din urmă viu. Cu amputări şi cicatrici, dar acelaşi. M-am regăsit în el cu şi mai multă frenezie parcă, poate pentru a compensa ceea ce dispăruse. Acum însă mă simt rătăcit, pierdut. Şi trist. În cartierul copilăriei mele am văzut moartea Bucureştiului. Nu pentru că cineva a venit să muşte din trupul său, nu pentru că piaţa imobiliară a capitalismului ar fi mai rea decît sistematizarea comunismului, nu (doar) din cauza totalei lipse de memorie şi de metodă a noilor urbanişti, ci pur şi simplu deoarece toate cele patru căsuţe din capul străzii erau pustii. Muriseră şi acum aşteptau, firesc, să fie îngropate în betonul unor blocuri de birouri. Deoarece în 1990 nu a murit doar comunismul, ci o întreagă lume, seculară, în care ne născuserăm deopotrivă şi noi, şi străbunicii noştri, şi oraşul. Iar această lume nouă (pe care unii o numesc postmodernă, alţii postindustrială, postcapitalistă şi aşa mai departe) nu mai are nevoie de acel Bucureşti, el murind astfel de moarte naturală. Ceauşescu ar fi, acum, anacronic... Iată însă că fără ştirea mea, fără ştirea multor altora ca mine, Oraşul a recuperat această distanţă, mai repede decît locuitorii săi, instalîndu-se în noua Lume Nouă cu insolenţa proaspetei sale tinereţi. În aşa măsură încît acum poate oferi delicii unui tînăr yankeu venit din bătrîna Lume Nouă. Nu, nu este "boema" lui Aznavour. E ceva mult mai crepuscular...
