Un altfel de calendar

Unii dintre noi călătorim în fiecare an într-un spațiu și un timp televizat, legat de turneele importante de tenis din lume. Aș spune că, în tenis, anul începe în Australia. Acolo, în ianuarie, e Cupa Hopman, și tot acolo sînt turneele de la Brisbane, Sydney și Hobart. Dincolo de ce se mai joacă prin China, la Shenzhen, și în turneul de băieți de la Doha, Australia e totuși marele început. Acolo are loc prima adunare și prima mare confruntare a celor mai buni din toată lumea: turneul de Grand Slam de la Melbourne, adică Australian Open. La noi sînt gerurile din miez de iarnă, iar pe ecran vedem oameni în tricouri și pantaloni scurți care se plîng de caniculă. Ne uităm la simpaticul Mats Wilander și nu reușim să ignorăm picioarele fostei tenismane Barbara Schett, la celebra emisiune Game, Schett and Mats transmisă de Eurosport. Mai nou, ne bucurăm și suferim în același timp cu Simona Halep și cu al ei antrenor australian Daren Cahill (omul ăsta își cîștigă banii din greu alături de eleva sa). Căldura pe care o vedem în Australia ne aduce aminte că iarna nu-i omniprezentă. Odată ce Australian Open se încheie, începe să se intuiască și ieșirea din perioada frigului. În februarie e turneul din Dubai și cel de la Doha pentru fete. Și acolo e cald. Ne uităm la șeicii din tribune și nu ne abținem de la comentarii despre hainele lor.

Primăvara devreme începe cu imaginile ireale de la Indian Wells: munții aceia deșertici într-un aer ca de cristal. E un turneu plăcut pentru foarte mulți tenismani. Lumea a uitat episodul urît petrecut în 2001, cînd oamenii albi și bogați care umplu tribunele le-au huiduit în cor pe surorile Williams. Simona a reușit și ea să cîștige o dată elitistul turneu. După Indian Wells, avem ocazia să zărim zgîrie-norii din Miami, filmați de pe ultimul rînd al tribunei din Crandon Park, peste golful Biscayne. La noi apar ceapa verde și leurda, iar acolo e de plajă. Cu ochii în televizor, visăm la Miami Beach.

Urmează numele de dans – Charleston –, turneul de fete pe zgura ciudată, verzuie. Totul se mută apoi în bătrîna Europă, pe mai familiara zgură roșie, la Monte Carlo. Terenurile parcă suspendate deasupra Mediteranei albastre, cu iahturile ei luxoase ancorate în larg. Turneul n-are suspans și n-are secrete: cîștigă mereu Nadal. Cu doar trei excepții, a făcut-o din 2005 încoace. Duminică, tocmai a cîștigat din nou. În tribune, desigur, nelipsită, familia princiară de Monaco. La Madrid se pare că, grație patronului Țiriac, româncele se simt bine și au rezultate. Potențialul „cinematografic“ al turneului a dipărut odată cu zgura albastră. N-a fost să fie. După Madrid vine Roma. Ce nebunie la Foro Italico, cu statuete romane… Se joacă pînă tîrziu în noapte și spectatorii se zgribulesc. Așa am descoperit că la Roma, în mai, seara, încă nu e foarte cald. Nelipsiți din tribune sînt foștii tenismani Lea Pericoli și Nicola Pietrangeli. Ce nume! Ce personaje! Au peste 80 de ani. Ea a declarat odată că e mai cunoscută pentru hainele pe care le poartă decît pentru tenisul pe care l-a jucat.

Ei bine, după Roma vine cea de-a doua mare încleștare a anului: Roland Garros – French Open. Iarăși apar Mats Wilander și Barbara Schett, plus „comisarul tenisului“ John McEnroe. E deja început de vară și ne tratăm cu căpșune. Punctul culminant al sezonului de zgură. La final nu ne întristăm pentru că, imediat, toată atenția se mută către iarbă. Ecranele televizoarelor devin verzi. E turneul de la Halle din Germania, bucuria lui Federer, care l-a cîștigat de nouă ori. Și mai verzi par competițiile din Anglia, de la Eastbourne, Birmingham și, nebunia nebuniilor, ­Queens, cu palatul de poveste care apare într-o latură a terenului central. În 1973, acolo a cîștigat Năstase. Dar, bineînțeles, toate spectacolele acestea pe iarbă sînt doar niște „biete repetiții“ pentru, probabil, cel mai mare spectacol de tenis al anului: imperialul Wimbledon. Se spune că jucătorii care cîștigă turnee de Mare Slem sînt mari campioni, dar în istorie intră doar cine cîștigă Wimbledon-ul. Vara e deja în toi și avem pe aproape un castron de cireșe. Cînd se termină și Wimbledon-ul parcă s-a dus tot anul, deși mai urmează o poveste importantă pe continentul american. Adică lumea se mută iar în America în vederea US Open. Mai înainte însă, nu trebuie să uităm turneul de fete de la București. Vin apoi cele două Rogers Cup, de la Toronto și Montréal, turnee pe care le-au cîștigat și Simona Halep, și Ilie Năstase, și Andrei Pavel. Urmează Cincinnati și ultimul turneu de Mare Slem al anului, pe suprafață hard: US Open. Cînd se termină, chiar e toamnă. Prune, pepeni și dovleci. Sîntem obosiți. În tenis, toamna nu-i ca primăvara. Seriei de turnee în China parcă îi lipsește ceva. Poate că e dintr-o lume prea străină nouă sau poate că acolo nu e ceva de care să te legi, ca telespectator. Vine apoi Parisul indoor și, la sfîrșit de octombrie, mult așteptatul (în ultimii ani) masters al fetelor, de la Singapore, acolo unde tot mai sperăm să cîștige Simona.

Masters-ul băieților, primii opt din lume, crème de la crème, de la Londra încheie sezonul. Prin preajma Crăciunului mai sînt doar niște competiții demonstrative, distractive. Merg bine cu murături. Și, din nou, plugușorul și Australia. Un alt an.