Umiliţi şi dispreţuiţi
E momentul acela în care, chiar dacă nu ți se spune pe șleau, ți se dă de înțeles că nu însemni absolut nimic. L-am trăit mulți. Situațiile au fost dintre cele mai diferite, dar sentimentul, trăirile din acele momente sînt foarte asemănătoare. Un exemplu simplu: nu te temi atît de mult să fii bolnav, pe cît ți-e de frică de ideea că ajungi la spital. Gîndul ăsta ți-a intrat atît de adînc în străfundurile ființei încît, uneori, ți se pare chiar normal să vezi lucrurile așa. Și… nu, nu urmează vreo analiză a felului în care unii dintre medicii români văd lumea în care trăiesc. Există mulți oameni buni în meseria asta, care cred sincer în ceea ce fac și nu se opresc din învățat. La fel de bine cum există impostori și ticăloși. E valabil pentru orice meserie. Partea îngrozitoare e că există și medici care trăiesc aceleași sentimente, de disperare sau de frică, în fața ideii de spital. Uitîndu-te mai atent în jur, descoperi că trăiești într-o cultură a umilirii și a disprețuirii.
Și te gîndești la asta doar la nervi. Doar atunci cînd nu-ți convine ceva, cînd simți că-ți năvălește sîngele în obraji și-n timpane, cînd te revoltă un anumit fapt în așa măsură, încît ai senzația că explodezi. Ideea de spital îți produce reacțiile astea în funcție de distanța la care te afli față de ea. Dacă ești mai departe, lași „filozofiile“ pe altă dată. Cum te apropii, cum vezi lumea din altă perspectivă, în care nuanțele dispar. Iar mecanismul funcționează identic, în raport cu nenumărate alte situații. Numai că, în preajma ideii de spital, umilirea și disprețul se simt complet altfel. Aici e contextul în care cuvintele astea dor cel mai tare. Doar aici simți în modul cel mai direct ce-nseamnă dispariția bruscă a oricărei forme de demnitate. Ți se scurge prin tălpi. Și se amestecă, într-o clipă, cu umezeala lăsată de trecerea unei cîrpe puse pe „teu“. Devine substanța de bază cu care se spală holurile de spital de la noi.
Dacă un polițist ridică din umeri și-ți spune că n-are ce să facă în cutare situație, dacă ditamai căsoiul de neam prost, construit fără autorizație, se va înălța semeț, fără griji, la distanță de un chibrit de geamul tău, dacă stai în trafic pînă-ți blestemi zilele, pe drumurile astea înguste și complet gîtuite de numărul uriaș de mașini, dacă treci prin situațiile astea și printr-o mulțime de altele, asemănătoare, nici una nu te face să simți umilirea și disprețul la fel de tăios cum o faci în raport cu ideea de spital. Mecanica fulgerătoare a scurgerii demnității nu se simte nicăieri atît de cutremurător. Cu toate că tipul de realitate care stă la baza trăirilor ăstora, pe care le simțim mai dur sau mai vag, e același. Cînd stai în trafic pe niște drumuri proaste, etern aglomerate și mereu aflate în reparații, nu te gîndești că absența autostrăzilor e ceva care te umilește. O vezi, cumva, ca pe una dintre fatalitățile obișnuite, doar o piesă din colecția de greutăți istorice și insurmontabile pe care le purtăm atîrnate de gît. Nu te gîndești că e o dovadă de dispreț față de tine, din partea unora pe care i-ai trimis să te reprezinte în organismele conducătoare ale țării. Îi înjuri crunt, în gînd sau în gura mare, înjuri țara, neamul, geografia și meteorologia, dar nu simți aceeași confiscare a demnității, cum ți s-a-ntîmplat în preajma ideii de spital. Deși e același lucru, doar că arată diferit.
Acceptarea faptului că ești umilit și disprețuit doare îngrozitor. Și atunci driblezi cumva gîndul ăsta, ascunzîndu-l prin răgăliile altor gînduri, prin complicățeniile teoriilor, prin orice, doar să nu fie la vedere, să nu doară în halul ăsta. Nu te gîndești că autostrada și spitalul fac parte din interesul nostru comun, în definiția lui elementară. Sînt extrem de asemănătoare. Cu toții avem mare nevoie de ele și contribuim ca ele să existe și să funcționeze. O dai pe teorii, pe factori genetici, pe conspirații internaționale, pe antropologie și statistici, pe sociologie și psihologie, pe orice, dar nu pe limpezirea gîndului că participi în mod direct la propria umilire. Sau te gîndești că nu poți fi Prometeu, să duci celorlalți focul acestei idei. N-are nici un rost. Oricum, nu pricep nimic. Pentru că sînt proști. Și nici nu merită nimic. Pentru că-i disprețuiești.
Întorci spre semeni exact ce ai primit și nu te simți culpabil nici o secundă. Participi, fără să-ți dai seama, la cultura în care trăiești. Și nu te mai preocupă faptul că demnitatea e ceva esențial, de la care pleacă totul. Demnitatea își schimbă definiția într-un soi de „Scapă cine poate!“. Asta pînă cînd stai iar în trafic, blestemîndu-ți zilele și compatrioții. Sau pînă cînd ajungi iar la spital. Și te ia cu amețeală, cu nervi, cu revoltă, cu palpitații, cu broboane de sudoare pe frunte și pe șira spinării. Devii zgomotos și-ți vine să ceri socoteală. Dintr-odată, ai vrea să fii într-un loc în care lucrurile sînt simple și umane. Adică primești înapoi ceva rezonabil de proporțional cu ce-ai dat, cu ce-ai contribuit, iar asta nu se referă doar la taxe și impozite, ci și la energia gîndurilor care-ți umblă prin cap. E un moment tare greu. E secunda în care-ți trece prin minte că ar fi trebuit să pleci de multă vreme. După care vine clipa în care te gîndești că „totul ar putea fi simplu, dacă n-ar fi foarte complicat“. Și rîzi amar, de unul singur. Pentru că, totuși, știi că se poate și altfel. Iar demnitatea e un mușchi. Trebuie antrenat zilnic.
Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.
