Ultimul concert al lui Homer
Pentru înțelegerea felului în care lucra Homer este interesant un tip de care nu prea a auzit nimeni, anume un cîntăreț musulman din Muntenegru. În anii ’30, un american numit Milman Parry l-a înregistrat pe Avdo (de fapt, Abdullah) Mededovic cîntînd, acompaniindu-se la guzlă, un text de lungimea Odiseei. A durat cam o săptămînă, la care s-au adăugat însă zilele de pauză. Iar asta reprezenta doar un sfert din înregistrările făcute pînă la urmă cu el. Experimentul a revoluționat studiile homerice. Avdo avea vreo 65 de ani – încă tînăr – și putea cînta timp de șase ore fără să repete versurile mai mult decît o face pe alocuri, cu formulele oralității, Homer însuși. Guzlarul nu știa nici să scrie, nici să citească; în locul lor, știa să țină minte și știa să improvizeze.
Dacă Homer (indiferent cine se află sub umbrela acestui nume) și rapsozii de după el au cîntat vreodată pe la evenimente părți substanțiale din Iliada sau din Odiseea, sînt sigur că n-au cîntat de două ori același lucru, cum nu e un solo de chitară la concert același cu cel de pe CD. Artiștii care pictau scene homerice pe amfore, cupe și alte vase cunoșteau, ca studenții din toate timpurile, materia de pe la petreceri, nu din buchiseală. Un exemplu: pe vasele arhaice, ei notează uneori numele lui Ulise (Odiseu) în dreptul eroului; acest nume apare în patru forme diferite, nici una aceeași cu cea din Homer. Poate aceste variații explică parțial de ce printre miile de vase pictate cu scene homerice, descoperite pe situri arheologice, sînt atîtea care prezintă diferențe față de textul lui Homer ajuns pînă la noi.
Evident, nu poți să transformi cuvintele în imagine printr-o funcție matematică. Scutul lui Ahile, de pildă, e decorat cu o întreagă sinteză a vieții oamenilor pe pămînt – ca să zic așa, un fel de pandant antic al plăcuțelor de pe navele spațiale Pioneer și al discurilor de pe Voyager. Ca pictor, n-ai cum să-l arăți pe Ahile cu un asemenea scut, pentru descrierea căruia Homer a avut nevoie de mai mult de o sută de versuri. În antichitate, se pare că nici măcar cei care pictau frescă, și care aveau la dispoziție pereți, nu s-au încumetat. La fel, ciclopul Polifem, care mănîncă doi oameni la o masă, apare pe vase doar ceva mai mare decît camarazii lui Ulise, pentru ca fața lor să nu trebuiască să fie minusculă. Încă ceva: dincolo de probleme de scară, pictura unifică timpurile acțiunii. Ciclopul mănîncă un tovarăș al eroului, i se oferă vin și e orbit în același timp – cuprindem adică tot filmul în aceeași privire.
Toate astea sînt limitări care țin de schimbarea mediului de expresie. În plus, însă, dacă un pictor iese cu arta lui în întîmpinarea unei cărți, ilustrația nu e niciodată servilă. Cînd cineva pleacă într-o lungă călătorie, apoi indiferent cum descrie Homer scena, mie mi-arăți în ușă părinții și cîinele, altfel nu plîng și, mai grav, nu cumpăr oala. Cînd Priam vine la Ahile să-i ceară trupul lui Hector, el are, la Homer, un singur însoțitor. Mulți pictori țin însă morțiș să ne arate neasemuitele comori aduse de Priam pentru a-l îmbuna pe Ahile, purtate, normal, de un mic cortegiu. Iar pe un celebru vas pictat de Euphronios, cu Hypnos și Thanatos care transportă cadavrul lui Sarpedon, nu Apollo este managerul ritualului, ca la Homer, ci Hermes, care, ce-i drept, are un CV mai potrivit pentru job.
E greu, pe de altă parte, de decis dacă asemenea variații sînt contribuția personală a pictorului sau dacă nu cumva el se inspiră dintr-un episod oral nefixat în scris, sau dintr-un alt text care n-a mai ajuns la noi. E o dificultate cu care s-au luptat toți cei care au cercetat tema, inclusiv Steven Lowenstam, a cărui metodă o urmez în bună parte aici. Oricum ar fi, cel mai improbabil motiv pentru aceste discrepanțe între iconografie și text, motiv totuși foarte des invocat (inclusiv de mari specialiști, ca Beazley), e că pictorul ar fi încurcat borcanele. L-a lăsat memoria. Dar asta e o soluție facilă. (Că veni vorba, și Homer le mai încurcă: cutare tip moare în cartea a II-a, dar e apoi activ în cartea a XIII-a etc).
Cred că multe diferențe între scenele homerice de pe vase și cele din Iliada sau Odiseea se datorează impactului spectacolelor de teatru din epoca clasică. În unele situații putem avea oarece siguranță: dacă îl vedem pe un vas pe Ulise căruia i se spală picioarele, dar nobil, iar nu zdrențăros ca în Odiseea, asta e din cauza scenei corespunzătoare din Sofocle. Zeci de subiecte homerice sînt prezentate de pictori altfel decît la Homer sub influența dovedită a celor trei mari tragici, care au retușat de altfel și straiele vizuale ale altor figuri: Prometeu (Eschil), Fedra, Andromeda, Thanatos (Euripide), Argonauți, Pelops (Sofocle). În sine, fenomenul e fabulos: închipuiți-vă că, după spectacole de Andrei Șerban, Purcărete, Măniuțiu sau Afrim, s-ar schimba decorația farfuriilor noastre. Cît vom recupera din impactul social al teatrului în epoca greacă clasică?
Închei aici, dar vreau să spun că Abdullah a mai fost înregistrat o dată, la 80 de ani. În fața unui fost student al lui Parry, el a reprodus, cu improvizații, o epopee – ca dimensiune, cam jumătate din Iliada. Oricine a cîntat două ore și a încurcat versurile din cînd în cînd va accepta că producția socială a textului homeric trebuie să fi rămas, în secolele rapsozilor, fluidă. Ca și imaginația pictorilor.
Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal, Humanitas, 2019.
Foto: Procesiunea aducerii calului troian, Giovanni Domenico Tiepolo
