Ultima noapte de sarmale, prima zi de după...

Gata, e ultima oară cînd mai scriu despre sărbători, Crăciun, Revelion, sarmale & Co.! Nu că m-aş fi plictisit (de sărbători şi sarmale n-o să mă plictisesc niciodată!), ci pentru că nu mai am despre - sau de ce... - să scriu. Acele sărbători, despre care îmi plăcea să povestesc de fiecare Sfîntu’ Ion cînd mă întorceam acasă, ei bine, acele sărbători s-au cam terminat. Sau cel puţin aşa mi s-a părut mie anul acesta... M-am uitat peste "pilulele" scrise de-a lungul timpului pe această temă. Prima este o adevărată "Cîntare a Sarmalei", o juisare estetic-gustativă cu fiori patriotici: Miroase a sarmale peste Munţii Carpaţi! Ce poate fi mai înălţător? Au urmat ani buni de sărbători paideice din ciclul "învăţaţi sărbătorile româneşti mîncînd", dedicat masteranzilor în antropologie. Cele 2-3 zile şi nopţi de cursuri intensive se încheiau, firesc şi apoteotic, cu ciorba de potroace, în care novicii căutau, la fel de invariabil, potroacele, spre deliciul "cunoscătorilor". Spiritul strămoşesc, dar bine temperat, al sărbătorii era astfel transmis mai departe. La un moment dat, şi-a făcut însă apariţia în meniul de sărbători, pe nepusă masă, mîncarea indiană. Nişte foşti studenţi, actualmente vegetarieni, au vrut să ne convingă de calităţile deosebite ale bucătăriei indiene. I-am făcut loc, cu prudenţă, într-o pauză de sarmale. Nu a fost rău! Ceva era însă pieziş: ce-a căutat indianul în sărbătoarea românului? Tot atunci am aflat de la nişte studenţi, pe care îi pusesem să spioneze în interes ştiinţific ce mai mănîncă românul de sărbători, că o întreagă categorie din populaţia ţării noastre comandă în afară mîncarea de sărbători, la restaurantele chinezeşti, de pildă. Ar fi trebuit să-mi dau seama de atunci... Au mai trecut apoi anii şi, în locul sarmalelor, pe primul loc al plăcerilor de sărbători au urcat petardele. Lumea nu mai avea răbdare să vină Anul Nou, să bată ceasul de 12, nimic. Cu mic, cu mare ieşeau în stradă şi aruncau în aer cu muniţia din dotare. În ultimii 2-3 ani mirosea a petarde peste Munţii Carpaţi de nu se mai vedea crucea de pe Caraiman! Ieşirea în stradă a Sărbătorii nu s-a făcut deci cu surle şi trîmbiţe, ci cu petarde. Adică mai degrabă gălăgios decît festiv. Iar, în timp ce spectacolul se încingea afară, înăuntru, pe mese, se sleiau sarmalele. Parol, am văzut cu ochii mei! Anul acesta, ce să zic? Desigur, a fost Revelionul Integrării, deci cu totul altceva, alte mize, alte aşteptări, alte pregătiri. Lumea a ieşit în pieţe, sărbătoarea s-a mutat pe stradă ca să vadă artificiile pregătite de alţii. Anul acesta nu mai mirosea a petarde peste Munţii Carpaţi. Dar nici a sarmale... Ceea ce m-a alertat pe mine în primul rînd a fost însă faptul că propriii noştri copii, altminteri bine educaţi în spiritul sfintei indigestii-cea-de-două-săptămîni, au refuzat anul acesta, timid, sarmalele. Şi cîrnaţi? - am întrebat eu cu o voce stinsă. Dacă vreţi voi... - au răspuns ei, bine crescuţi şi cu dragoste de părinţi. Nu, nu făceau cură de slăbire şi nici nu erau preocupaţi dacă sarmalele fac bine la sănătatea lor. Pur şi simplu, pentru ei sărbătoarea nu mai era legată de pathosul culinar, excesul, fie şi mimat, al mîncării nu mai semnifica împlinire comunitară, iar relaţia dintre familie şi sărbătoare nu mai trecea prin oala cu sarmale. Pentru ei, masa nu mai avea acelaşi spaţiu şi acelaşi timp - adică, de fapt, nu mai era legată de mult de un spaţiu şi timp anume şi cu atît mai puţin de plăcerea comensalităţii. Pentru ei, adică pentru ei şi prietenii lor, şi generaţia lor... De Sfîntu’ Ion ne-am întors astfel acasă cărînd în spate un sac de vreo 15 kilograme de cărnuri. Ne-am aşezat apoi la televizor şi am privit o retrospectivă a Anului Nou. M-am pomenit spunîndu-i soţiei mele că, poate, la anul mergem şi noi în Piaţă să petrecem Revelionul "cu lumea". Categoric lucru, de acum înainte - cum ar spune Kundera - sărbătoarea este în altă parte!...