Turism

"Un prim drum era valea Prahovei cu Bucegii. Pentru iubitorii de lume şi de înlesniri de viaţă, un popas firesc şi un model de centru turistic însemna Sinaia, cu Castelul Peleş, cu mănăstirea spătarului Cantacuzino, cu drumurile prin pădure. În jurul ei au prins a creşte, spre Miază-Noapte, Poiana Ţapului, Buştenii, Azuga, Predealul, iar spre Miază-Zi Comarnicul şi Breaza. (...) Al doilea drum căutat, de pe vremuri, era valea Bistriţei, cu plutaşii ei. Locurile de popas erau salbele de mănăstiri, Neamţul şi Secu, Agapia şi Văratecul. (...) Al treilea drum al României vechi era acela al Dunării şi al Mării, contopite, cu toate deosebirile şi depărtările dintre ele într-unul singur. Delta a crescut deodată în însemnătate şi îşi are oaspeţii pătimaşi şi nelipsiţi. Constanţa cu staţiunile dimprejur, împreună cu Mangalia, s-a schimbat într-o regiune turistică maritimă de mare capacitate, prin ridicări de cazinouri, prin construcţii de hoteluri şi vile (...)" Urmează apoi drumurile "României Mari", de la Poiana Braşov la mănăstirile Bucovinei şi din Oaş în Maramureş. Toate descrise cu grijă şi puse în ordine în urmă cu şaptezeci de ani de către Emanoil Bucuţa în revista oficială a Oficiului Naţional de Turism. Şi completate, cîteva pagini mai departe, de către Al. Bădăuţă, care vorbeşte despre "România care se ascunde", adică toate acele "frumuseţi rare", neatinse de drumurile descrise mai sus. Mi-a căzut în mînă, întîmplător, acest număr din 1938 al oficiosului România, pe care l-am răsfoit deja din scoarţă în scoarţă. Urmărind "cele mai frumoase drumuri din ţară", aşa cum erau ele ierarhizate de către Bucuţa în anii ’30, mă întreb, în plină perioadă de vacanţe şi turism, ce s-a schimbat de atunci în oferta turistică a ţării? "Cele mai frumoase drumuri din ţară", cele recomandate cu precădere turiştilor interni şi externi, par să fi rămas aceleaşi. Care ar fi atunci noutăţile? Pachetul Dracula/Vlad Ţepeş, iniţiat sub Ceauşescu şi reloaded în prezent? "Agroturismul", care urmează un trend mondial, dar fără nici o strategie naţională reală? Iniţiativa cu "drumurile vinului", care a rămas doar pe cîteva indicatoare pierdute de-a lungul şoselelor naţionale? Nu prea îmi vin în minte iniţiative revoluţionare ale turismului din ultima vreme, care să aducă o schimbare de optică sau măcar obiective fundamental şi strategic originale... Ceea ce impresionează în această publicaţie de informare şi propagandă oficială este tocmai faptul că din toate articolele sale transpare o miză comună: turismul ca mijloc de educaţie a naţiei şi strategie naţională. Sîntem în anii de glorie ai construcţiei şi împlinirii naţionale, ce-i drept, iar turismul şi "cunoaşterea patriei" însoţesc şcoala în formarea şi consolidarea unei conştiinţe naţionale a României Mari. În sumarul revistei ONT găsim astfel articole detaliate despre munţi şi despre etnografie, despre mare şi deltă şi despre cetăţi, castele şi mănăstiri, despre staţiuni balneo-climatice şi despre automobilism, despre case de adăpost şi marcaje turistice şi despre vînătoare. În bună tradiţie iluministă, nu lipseşte nici o rubrică de "tehnică şi igienă turistică", spre luarea aminte a norodului... În sfîrşit, fiecare număr adăposteşte o generoasă rubrică de "literatură turistică", unde îi regăsim pe Alexandru Odobescu, Panait Istrati, Gala Galaction, Cezar Petrescu, Perpessicius, Nicolae Iorga, Lucia Demetrius, Emanoil Bucuţa, Vlaicu Bîrna, Valeriu Puşcariu şi încă mulţi alţii. Turismul însemna (şi) cultură, iar oamenii de cultură nu se jenau să se pună (şi) în slujba turismului! Proaspăt întors din Grecia, am realizat încă o dată (pentru a cîta oară?) ce înseamnă o "ţară turistică" şi ce coerenţă şi consecvenţă extraordinare presupune o strategie naţională eficientă în acest domeniu. Răsfoind revista ONT-ului de acum 70 de ani, s-ar părea că, la vremea aceea - şi pentru vremea aceea - România avea o astfel de strategie naţională. Privind în jur, pe drumurile, plajele şi potecile ţării, s-ar zice că nu mai avem aşa ceva. Şi nici nu ne punem problema...