Trump, Firea, Ceaușescu
Mulți oameni nu sînt în stare să se comporte elegant și rațional, să-și recunoască înfrîngerea atunci cînd e cazul. Se spune că nu știu să piardă. Cînd un asemenea om e chiar locatarul principal de la Casa Albă, însă, problema nu e mică (vorba cîntecului lui Andrieș). Asta pentru că, la acest nivel, există bunul obicei să recunoști că ai pierdut și să-ți feliciți adversarul, ceea ce Donald, Trump n-a făcut, cel puțin pînă la ora la care scriu, deși victoria lui Biden e clară ca lumina zilei.
BBC News a reluat discursul din 2008, în care John McCain l-a felicitat pe Barack Obama pentru victoria obținută contra sa la președinția țării „pe care amîndoi o iubim”, după cum s-a exprimat McCain. De asemenea, același post a reluat și momentul în care Hillary Clinton l-a felicitat frumos pe Donald Trump pentru victoria în alegerile din 2016 în care ea îi fusese adversară. Reluarea acestor imagini a venit cînd Biden era deja cîștigător evident, iar Trump vorbea din spatele gardului ranforsat de la Casa Albă despre fraude majore în procesul electoral, pretinzînd că el ar fi cîștigat de fapt alegerile, că mai e mult pînă cînd procesul electoral se va încheia, iar echipa sa intenta tot felul de procese și contestații.
Situația a amintit și de comportamentul foarte recent al Gabrielei Firea după ce a pierdut alegerile pentru Primăria Capitalei. Ea și-a acuzat contracandidatul că ar fi făcut o campanie murdară împotriva ei (deși populația a văzut exact contrariul), în vreme ce oamenii ei au intentat nenumărate contestații pentru a întîrzia instalarea noului primar, iar ea s-a lăudat cu propria încăpățînare de a părăsi biroul.
Mergînd mai departe, potrivit istoricului Adrian Cioroianu, se pare că Nicolae Ceaușescu trișa la jocul de șah. Nici el nu voia și nu știa să piardă. Dar, apropo de șah: jucătorii adevărați cedează partida în momentul în care constată că nu mai au șanse, uneori chiar cînd situația de pe tablă pare egală, iar chibiții amatori cu greu întrevăd motivele cedării.
Nu știu dacă există vreo altă legătură subtilă între Trump, Firea și Ceaușescu, dar meteahna amintită ține de caracter, de educație și, în ultimă instanță, de inteligență. Cînd e clar că ai pierdut, chiar dacă nu-ți convine, inteligent și chiar profitabil ar fi să încerci să ieși din scenă cît mai elegant. Dar se vede treaba că personajele amintite nu se bucură de această abilitate. Una e să lupți cu curaj pînă la capăt, să nu cedezi într-o cauză dreaptă, și alta e să te faci de rîs, cramponîndu-te prostește de ceva ce nu mai e al tău. Copiii mici nu știu să piardă, aruncă jocul la care tocmai au pierdut, vorbesc urît cu adversarul sau încep să plîngă. Cînd pierd, cei mici se simt neînțeleși, respinși și umiliți. E un comportament despre care psihologii spun că se întîlnește, în general, pînă pe la vîrsta de 10 ani. Donald Trump are 74 de ani și e (încă) președintele celei mai puternice țări de pe planetă, urmărit de miliarde de oameni. „Cînd nu mai ești copil, ai murit de mult”, ar fi spus Brâncuși. E ceva adevărat aici, sigur că nu e bine să devii un matur sclerozat, dar asta nu înseamnă că e în regulă să te comporți infantil cînd ești președintele Statelor Unite. Pentru că despre infantilism e vorba. În aceste condiții, pentru a cîștiga simpatia lumii, doar prin comparație, Biden nu trebuie să facă altceva decît să se poarte decent. Iar Trump va rămîne în istorie ca un exemplu de „așa nu” la mai toate capitolele.
Dincolo de politicile din spatele celor doi concurenți, care pot fi convenabile unora sau altora, ca indivizi, cei doi s-au situat la poluri opuse. Unul a reprezentat civilizația, celălalt – instinctele primare. Sînt destui cei care au văzut în Donald Trump un individ original, o personalitate antisistem, o mînă forte. Acest ultim episod a demonstrat însă cu asupra de măsură, dacă mai era nevoie, că am avut de-a face, de fapt, cu un mare caraghios. Am urmărit încercări ale unor analiști de a dovedi că Trump ar fi avut cine știe ce strategie politică atunci cînd s-a hotărît să se cramponeze de o victorie inexistentă. N-a fost nici o strategie. A fost instinctul lui pur și necontrolat, același care, de-a lungul întregului său mandat, l-a făcut să posteze tot felul de drăcii pe Twitter, să facă declarații „controversate” (noul termen pentru ceva greșit sau nelalocul lui).
Cînd vorbim despre înfrîngeri, sînt de neuitat cuvintele lui Pete Sampras din 2001, la apusul carierei, cînd pierduse drastic finala US Open în fața foarte tînărului pe atunci, Lleyton Hewitt:„Am pierdut în fața unui mare campion. O să-l vedeți pe acest băiat – Lleyton Hewitt – în următorii zece ani așa cum m-ați văzut pe mine”. Lăudîndu-și adversarul învingător, dădea dovadă de generozitate și în același timp își creștea propriile merite. Dar Pete Sampras era un domn.
