Triaj

Era o zi caniculară cum deja nu mai sînt. Unii dintre cei care așteptau aveau broboane de sudoare pe frunte sau pe la tîmple. Domnea o tăcere încordată, acoperită din cînd în cînd de sirenele ambulanțelor care, la interval de cîteva minute, intrau în trombă pe platforma din fața  spitalului. Cu toții stăteam la ușa unei barăci mobile, așa-numitul triaj, de unde din cînd în cînd apăreau niște asistente care întrebau cine-i următorul la rînd. Oamenii presupus bolnavi și îngrijorați, care așteptau să ajungă în spital, se sprijineau de peretele barăcii neavînd șansa nici unui colțișor de umbră. Totul se desfășura sub asuprirea necruțătoare a soarelui. Aveam de făcut o operațiune de rutină și știam că doctorul ne așteaptă undeva în răcoarea cabinetului, dar părea că ora programată urma să fie depășită, cine știe cît, din cauza acelor formalități de intrare imposibil de scurtat sau de ocolit. Dintr-o dată, însă, un individ masiv cu ochelari, sprijinindu-se în baston, sparge monotonia înființîndu-se intempestiv în dreptul ușii, unde-și expune problema cu o voce sonoră:

– Am ciroză cardiacă, domnule. Sînt plin de apă. E urgent! Trebuie să intru în spital. Vă rog pe dumneavoastră, cei de aici, să aveți milă, să binevoiți a-mi satisface nevoia de a intra primul.

Oamenii îl privesc la început în tăcere, oscilînd între compasiune și enervare. Mințile încep să ne fie bîntuite de vechile fantome ale cozilor ceaușiste cu manevrele celor care voiau să ocolească orice rînd, fie el la administrația financiară sau la pachete de unt. Dar omul acela părea totuși destul de suferind. 

– Ce mai e și aia ciroză cardiacă? întreabă cineva. Mai aveți cumva și altă boală?

– Da, am diabet de gradul cinci, răspunde omul spontan.

La coadă se produce rumoare. O femeie cu basma care e în față îi spune cu glas scăzut că ea îl lasă.

– De ce să-l lăsați, doamnă? intervine altcineva. Noi toți de aici avem probleme. Doar am venit la spital. Dacă dumnealui avea o urgență atît de mare, ar fi venit cu Salvarea, nu așa. Lasă că știm noi foarte bine tertipurile astea.

– Nu vorbi, domnule, de tertipuri, nu sînt tertipuri, sînt un om foarte bolnav.

– Și noi la fel, domnule, și stăm aici în soare de ne ia dracu’… Respectați rîndul, respectați oamenii care sînt aici, vă rugăm.

În ușa barăcii apare o asistentă care ține în mînă niște formulare. Are părul negru strîns în coadă, iar figura ei severă impune liniștea. Cu buzele țuguiate, își învîrte în tăcere privirea printre cei prezenți, căutînd parcă pe cineva. Pare să fi văzut multe la viața ei. Simte că tocmai s-a ivit o dispută? Deodată ochii iscoditori i se opresc asupra omului cu ochelari și baston.

– Dumneavoastră?

– Am ciroză cardiacă, își repetă omul formula. E urgent de tot la mine, vă rog să mă lăsați să intru.

– Aici e de infarct, replică asistenta.

– Cum adică, vă rog?

– Adică urgența aici e infarctul, explică ea răspicat.

– Dar am și diabet.

– Eu am spus infarct. Aveți infarct?

În spatele figurii impasibile a asistentei pare că se ascunde un teribil umor negru. Dar omul nu-și pierde cumpătul:

– Oh, da, sigur, am avut patru pînă astăzi. De patru ori infarct, să știți.

– Aveți și astăzi?

– Poftim?

– Aveți infarct acum, aici?

– Oh! Păi....

Mai iese o asistentă și îi dă un formular femeii din față. Cea cu părul negru își îndreaptă privirea asupra noastră și ne întreabă ce problemă avem. Ignorat, individul cu ochelari devine dintr-o dată irelevant. Se întoarce greoi, uitîndu-se resemnat spre capătul cozii.