Ţinutul regelui bumbac
Cît de trist poate fi totul? Conducînd spre nord, prin Mississippi şi Louisiana, sub un cer imens şi pustiu, am avut sentimentul că această lume e părăsită. Turla unei biserici de lemn se iţeşte din întinderile nesfîrşite ale unui pămînt plat ca în palmă. De pe drum nu poate fi văzută nici urmă de aşezare umană, dar ici şi colo zac batoze în putrefacţie şi străvechi tractoare ruginind pe margine de drum, precum nişte insecte de pe alte planete, doborîte de pămînteni. Marginile drumului sînt împînzite cu bumbac precum neaua. Aceste cîmpuri de bumbac au fost culese şi acum aşteaptă iarna. Pustietatea şi iarna sînt şi aşa destul de triste, dar, dacă ciuleşti urechea, asculţi istoria gemînd. Poţi să-l auzi pe Blind Willie McTell cîntînd despre şfichiuirea biciului şi limba clopotului. De fapt, la radioul din maşină se aude Bob Dylan cîntînd despre Blind Willie McTell, cîntînd ca nimeni altul jalnicele cîntări ale acestor ţinuturi din Mississippi. Trecem pe lîngă nişte orăşele înfiorător de uitate de soartă, cu ferestre sparte în centrele lor moarte de lîngă calea ferată. Mă aplec pe fereastră şi le sorb dezolarea, cu camera mea digitală. Ca să ne mai înveselim, oprim în Transilvania. E Transilvania, Louisiana, un oraş cu o singură prăvălie, cu un liliac pictat pe turnul de apă. La Trasilvania General Store cumpăr cîteva căni de cafea pe care scrie "Transilvania, Louisiana" şi o cutie ovală pe care scrie aşijderea. Las deoparte tricourile cu liliacul pe cerul portocaliu şi şepcile. Nu-i spun bătrînului că eu sînt din Transilvania, aia adevărată. Nu că i-ar păsa. Petrecîndu-şi viaţa pămîntească între Transilvania General Store, the Transilvania, Louisiana Post Office şi, probabil, Biserica Baptistă din Transilvania, pare să-şi fi epuizat toate curiozităţile. Ceea ce ar fi putut fi şi cazul meu, dacă nu ar fi fost Biserica Menonită Delta, din apropiere de Transilvania. S-ar putea să existe un fir care să lege adevărata Transilvanie de acest sătuc pierdut în cîmpurile de bumbac. Menoniţii au purces din landurile germane, din mijlocul Europei din care, cîndva, Transilvania mea făcea parte. S-ar putea să fie doar o conexiune non-existentă, ca aceea pe care prietenul meu Bill deRidder o căuta cînd, venit din Amsterdam, voia să afle dacă DeRidder, Louisiana a fost numit după familia lui. A aflat însă că localitatea a fost botezată prin telegraf, direct de la Amsterdam, de către un funcţionar al companiei olandeze care deţinea calea ferată. Dincolo de Transilvania, există puţine ciudăţenii, adevărate sau imaginare, pînă cînd ajungem la Tallulah, un oraş muribund pe ţărmurile unui bayou. Împrejurimile lacului Providence flutură pe lîngă noi, cîţiva chiparoşi încă crescînd în apă, în apropierea ţărmului. Debarcadere putregăite se întind pînă în mijlocul apelor stătute. Mie chiparoşii îmi par funebri. Trunchiurile lor pornesc largi din rădăcini, apoi se îngustează înainte de a se despărţi în cosiţe ruginii şi plîngătoare. Îmi pot imagina aceste ţinuturi vibrînd de viaţă primăvara şi lăfăindu-se într-o vară lungă şi leneşă, dar cred că şi în miezul acesteia zace o tristeţe adîncă, plămădită din istorie uitată sau, pur şi simplu, din uitare. traducere de Ioana AVĂDANI
