Tineri studioşi

O colegă de Catedră mi-a povestit recent o întîmplare veselă din experienţa sa didactică a ultimilor ani. Ţinea un curs de limbă engleză la Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport şi, la prima întîlnire cu studenţii, a intrat într-un amfiteatru imens, ticsit cu o multitudine de centimetri de masă musculară şi cranii rase după moda pustiurilor tibetane. La vederea tinerei domniţe "de engleză", masa musculară s-a animat subit, emiţînd icnete şi sughiţuri ce puteau trece, la rigoare, drept urale şi ovaţii. Colega a avut un moment de inspiraţie astrală, care a salvat-o practic pentru tot restul semestrului. A ridicat mîinile în slăvi " precum şefii de stat care salută mulţimea în delir " şi a strigat din adîncurile fiinţei, acoperind isteria furibundă: "Copii, aţi intrat pe uşa principală a clădirii atunci cînd aţi venit încoace?" "Daa!" " a răspuns un cor baritonal, nedumerit. "Şi aţi văzut o plăcuţă neagră, dreptunghiulară, lipită de zid, în dreapta?" "Daa!" " a zumzăit armata de atleţi, pe culmile excitaţiei nervoase. "Ei bine, acolo scria, cu litere aurii, frumos rotunjite, în limba română, Universitatea Al.I. Cuza. Să ţineţi minte! Asta înseamnă că aici ne aflăm la Universitate. La Universitate, stăm cuminţi în bănci şi facem linişte. La stadion, strigăm Ura ori Huo. La Universitate, nu. Deci, Universitate egal ciocu’ mic. Stadion egal ciocu’ mare. Aţi înţeles, puişori?" "Îngî", s-a mai auzit, timid şi vag perceptibil, din mulţimea căzută, neaşteptat, într-o tăcere mormîntală. Acest gen de "dialog" profesor-student nu este singular în zilele noastre şi nu se aplică exclusiv " cum aţi fi poate tentaţi să credeţi " facultăţilor cu profil sportiv. Corpul studenţesc al României a încetat de mult să mai fie un grup de elită şi s-a transformat într-o mulţime eterogenă, preponderent degradată intelectual, la fel ca majoritatea compartimentelor aşa-zicînd "suprasegmentale" ale ţării în care trăim. Motivele sînt multiple, dar două depăşesc, prin consistenţă, toate raţiunile menţionatei degenerări " pînă la urmă " culturale. Primul se leagă de subfinanţarea cronică a învăţămîntului postceauşist, fapt care a dus la nevoia universităţilor de a elimina tradiţionala admitere şi de a accepta orice individ de pe stradă, dornic să intre în tagma studenţească şi apt să plătească o sumă (taxă) modică anuală în schimbul "serviciului" eliberării unei diplome de licenţă. Al doilea se referă la "generalizarea" (nescrisă doar!) a studiilor superioare în România, prin constituirea (inflaţionistă!) a zeci de universităţi (particulare şi de stat) în majoritatea cătunelor ţării. Nişte statistici europene confirmau, de curînd, o realitate îngrijorătoare, pe care, personal, o bănuiam, de altfel, de multă vreme. Actualmente, România are cea mai mare cifră de studenţi de pe continent, în raport, desigur, cu numărul populaţiei. Am devenit, cu alte cuvinte, un neam de intelectuali. Aproape că nu mai poţi să calci pe stradă de teamă să nu striveşti vreo sinapsă cu neuroni. În urmă cu vreo patru ani, cînd s-a discutat şi, în cele din urmă, adoptat (şi la noi) fişa de evaluare a cadrului didactic de către student, un profesor a pus, într-o şedinţă publică, o problemă de nuanţă, la care eu (susţinător necondiţionat, după model american, al ideii că studentul trebuie să dea, la rîndul său, o notă dascălului), mărturisesc, nu mă gîndisem. "Domnilor " a spus el la timpul respectiv ", nu mă opun în nici un fel acestei evaluări din partea studenţilor " evaluare necesară indubitabil ", dar mă îndoiesc sincer că mulţi dintre actualii mei discipoli au capacitatea intelectuală de a face un asemenea lucru." Observaţia poate părea dură, însă cei cu experienţa amfiteatrelor contemporane o vor găsi perfect legitimă. Astăzi trăim într-un spaţiu academic populat cu personaje fundamental inadecvate, pentru care intrarea într-o Universitate ar putea fi asemănată, prin exotismul ei, cu dansul unui cimpanzeu la Carnegie Hall. Îmi zicea, de pildă, un amic cu ore la "Economice" " facultatea cu populaţia studenţească cea mai numeroasă " că are frecvent, în faţa ochilor, săli-mamut, unde auditoriul este compus, predominant, din persoane fără exerciţiul elementar al petrecerii unui timp oarecare într-un spaţiu închis. Acestora, cîmpia natală, infinită, îmbinată maiestuos cu cerul la orizont, le lipseşte precum aerul. Stau cu căciulile (ori şepcile) pe cap în timpul cursului, crispaţi şi ameninţători, iar atunci cînd presiunea locului devine insuportabilă o zbughesc pur şi simplu afară, în chiar mijlocul expunerii profesorului, nelăsînd răgazul vreunei explicaţii. Povestirea nu m-a surprins, întrucît am văzut cu ochii mei amintita "neputinţă" psiho-somatică a unor studenţi de "tip nou" de a sta (numai!) în Universitate. Vara trecută, am avut un examen interesant cu studenţii unei secţii de la Alma Mater " Studii Europene, pe numele ei. Amfiteatru arhiplin, cu toate fizionomiile pămîntului, atmosferă irespirabilă. Un tînăr, în mod deosebit, atrăgea atenţia imediat. Era tatuat neverosimil pe mîini şi pe ceafă şi, pe lîngă cercei şi ţinte înfipte în pielea feţei, purta un belciug în nas. Ţepii din cap păreau nişte flăcări primejdioase, dintre cele care ard, toamna, cocenii pe cîmp. Omul (care nu venise vreodată la curs) nu putea, realmente, să stea în bancă. Am bănuit, iniţial, intenţii necurate, dar, treptat, mi-am dat seama că nu avea cum să fie vorba despre aşa ceva (la urma urmelor, şi fiţuicile implică un minim efort intelectual). Individul nu stăpînea, neural şi fiziologic vorbind, gestul de a şedea pe un scaun şi a scrie. A cerut să iasă în mai multe rînduri afară, iar eu i-am permis, intrat fiind, la rîndu-mi, în stare de abulie. În final, a predat lucrarea alături de ceilalţi. Eram convins că voi găsi acolo ceva similar unei fraze memorabile, descoperite de o altă colegă de-a mea, la un simpatic student (la Teologie Pastorală, de data aceasta), într-un test de limbă engleză: "Nu pot să zîc, că ştiu umpic engleză!". M-am înşelat. Sub numele de familie " rotunjit cu stîngăcie de analfabet ", circarul scrisese un singur lexem, greu inteligibil, pe care eu l-am descifrat totuşi drept: "Îngî"!