Tineret, mîndria ţării... altora
- Am vorbit cu Jim şi a fost de acord să-mi facă o recomandare! - mă anunţă A., de-abia stăpînindu-şi mîndria. Şi are şi de ce. Respectivul Jim F. este una dintre somităţile mondiale ale antropologiei. A. a lucrat cu el ani de zile la doctorat, i-a fost şi asistent, s-a preumblat apoi pe la alte cîteva universităţi din lume şi s-a întors în ţară, mîndru de ce a făcut în toţi aceşti ani şi de competenţele dobîndite. Recomandarea lui J. F. este confirmarea birocratică a tuturor acestor lucruri. Doar că nu cred că mai există mai mult de doi, trei oameni în ţară care să fi auzit de J. F. - şi nici unui "birocrat" nu-i pasă de recomandarea acestuia. - Nu-ţi foloseşte la nimic... - îi răspund deci eu, sumbru. - Cum aşa? - face A. ochii mari. C. şi-a dat doctoratul cu G., M. are două doctorate succesive, D. S. şi-a dat doctoratul la Sorbona, unde a provocat o oarecare vîlvă, L. şi-a dat doctoratul cu K.W. - aceasta din urmă mult mai cunoscută la noi. Nu le-a folosit nici unuia cu nimic. I. tocmai s-a întors de la Neuchâtel, unde şi-a încheiat doctoratul. Speră la un post de suplinitor de franceză în satul vecin, căci la universitatea din oraşul de provincie din apropiere nu are nici o şansă. S-a resemnat. Mai realistă, M. îmi povesteşte de D. M., profesorul său de la Londra. Acesta i-a promis că, după ce îşi termină doctoratul, îi va da o recomandare călduroasă, care să-i garanteze angajarea în România. Ştiu colegi cărora li s-au respins articole la mari reviste internaţionale deoarece nu-l citaseră pe D. M., aşa că o recomandare de la el (lucru rar pentru acesta) e o adevărată mină de aur. "De-abia m-am abţinut să nu rîd în hohote" - îmi povesteşte M. "Cine a auzit la noi de D.M. şi cui îi pasă de recomandările lui?" Şi M. rîde cu gura pînă la urechi. Este însă mai degrabă un rîs îngrijorat. Deocamdată are de terminat doctoratul, dar după aceea? Am văzut deja prea multe cazuri pentru a nu fi desprins, aşa, măcar pentru mine, un fel de simptomatologie generală a crizei postdoctorale. În ultimul an înainte de susţinere nu-ţi doreşti decît să termini. Nu mai auzi şi nu mai vezi altceva şi blestemi toată povestea asta, dar munceşti în continuare cu frenezie. Imediat după, începe însă o criză existenţială mai mică sau mai mare: şi acum ce fac? Mă întorc sau nu mă întorc? Quo vadis? Bursele post-doctorale pot amîna decizia. O căsătorie o poate tranşa. Cei care decid să se întoarcă intră însă, aproape fără excepţie, într-o criză pe care, de ceva vreme încoace, am ajuns să o numesc angoasă de legitimare. Căci mai nimeni, aici, acasă, nu pare să fie impresionat de ce au reuşit ei să facă acolo, de diplomele şi recomandările lor, de CV-ul şi competenţele lor deosebite. Ba chiar pe mulţi îi deranjează această insistenţă. Şi atunci fiecare încearcă, mai mult sau mai puţin frenetic şi angoasat, după fire, să se legitimeze. Să povestească ce a făcut, ce ştie. Să propună teme, subiecte, cursuri, proiecte. Să se ofere pe sine, cu totul sau pe bucăţi, doar, doar va deveni vizibil şi pentru cei din jur, vizibil ca cel care este, cel care s-a construit cu trudă şi merit în toţi aceşti ani: hei, uitaţi-vă la mine, exist, sînt aici şi chiar ştiu să fac o groază de lucruri! Şi urmează o întreagă gesticulaţie a cărei menire este, în ultimă instanţă, să-l legitimeze pe cel în cauză în propriii săi ochi. "Am început să mă îndoiesc de mine însumi!" - îmi mărturisea, la un moment dat, M., devenit depresiv. Ceea ce mai este simptomatic, apoi, este faptul că, în caz de reuşită, această legitimare vine mai degrabă de la Piaţă decît de la Academia. Majoritatea celor care sfîrşesc prin a fi recunoscuţi, care au reuşit să-şi facă intrarea, au făcut-o devenind "persoane publice", intrînd în job-uri politice sau mediatice - sau, în orice caz, cu vizibilitate politică şi mediatică. Recunoscuţi pe piaţă, pot fi utilizaţi apoi şi în Academia, unde ajung să aibă mai degrabă un soi de "second job". Dar un iz de "n-a mîncat salam de soia cu noi" continuă să plutească în aerul cam stătut din Academia...
