Tînărul Werther la Decadence 2006

Werther era un tip aşezat între două ere, două secole, două milenii, purtînd un şort kaki de la Banana Republic, un tricou cu Rebuild New Orleans şi şlapi portocalii. Pe lîngă el trecea Decadence Parade, beată, obosită, asudată şi bătrînă, iar în juru-i se roteau continuu două cercuri de alamă: unul construit din bucuria dogmatică inflexibilă a generaţiei baby boom alunecînd uşure către mormînt, ca nişte moşcrăciuni chicotitori, iar al doilea avînd consistenţă întunecată, plină de lacrimile victimelor războiului civil şi de plîngerile împletite ale organismelor sufocate de lipsa de oxigen. Werther nu-l putea pricepe pe nici unul: nici pe primul, care s-ar fi potrivit firii sale relaxate, nici pe al doilea, care ar fi presupus angrenarea imediată într-o operaţiune de lucru manual. O hoardă de bărbaţi înalţi şi slăbănogi, cu pantalonaşi de plastic auriu, trecu printre cele două inele şi întunecă, pentru un moment, viziunea lui Werther asupra trecutului şi viitorului. Nu ştia prea bine dacă ar trebui să rîdă sau să părăsească scena în linişte şi să se arunce în Mississippi. În minte i se derula o discuţie recentă. Cineva a întrebat o adunare: îi place cuiva de aici vreun scriitor german? Membrii adunării, care erau tipi citiţi, nu putură scoate prea multe sugestii şi, după o oră de aruncat nume pe masă, rămăseseră cu numai două: Bertolt Brecht şi Hans Magnus Enzensberger. De ce? Pentru că, decise Werther, Goethe şi filosofii, Thomas Mann şi Günter Grass, se îngrijeau de lume de parcă ar fi fost a lor şi îi foloseau substanţa ei gravă pentru a modela din ea cercuri de alamă. Grupul căuta cu disperare o cale de a scăpa de greutatea tot mai mare a lumii şi decise că îi preferă pe scriitorii francezi care găsesc că absurdul şi umorul constituie un model mai potrivit al viitorului. Francezii erau mai distractivi. Distracţia era mai productivă. Bătrîneii din paradă se străduiseră din greu la costumele lor de pene şi la fustele lor din ierburi. Paietele costă bani. Paradele au nevoie de monitori, de muzică, de pileală, de calmante pentru dureri, de spectatori, de standuri cu mîncare, de turişti, aparate de fotografiat şi celulare. Producţia de speranţă este benefică din punct de vedere social, chiar dacă unui ochi mai puţin antrenat îi poate părea doar o probă de umor negru pe tema cărnii care se trece. Tristeţea, pe de altă parte, este un cerşetor paralitic care stă în mijlocul unei intersecţii, cu mîna întinsă, aşteptînd ca şoferii să-i arunce un bănuţ. În cazul nostru, nenorocirea stătea în capul paradei, cu mîna întinsă, iar petrecăreţii o călcară în picioare. Chiar peste ea trecură. Werther simţi un fior de optimism. P.S.1. Pe 31 august, 2006, la Gold Mine Saloon, o creatură care aducea a gîndac înfăşurată în gunoaie s-a arătat dintr-o hrubă a barului şi a ieşit la lumină, îngrozindu-i pe poeţii adunaţi acolo pentru a celebra YAWP, o revistă de artă apocaliptică. Gîndaco-fiinţa, al cărei nume era Richard Huelsenbeck, s-a dovedit a fi crescut şi propăşit în subconştientul New Orleans-ului după Katrina. Într-un interviu, Richard a pretins că este primul din milioane de astfel de sinistropode gata să invadeze oraşul. P.S.2. Am primit vizita doctorului Andy Bilchbaum, fondatorul Mişcării pentru Corectarea Identităţii, care a adus unei întîlniri la vîrf pe tema Reconstrucţiei, soiul său unic de evlavie. Oficialii din New Orleans şi Louisiana, nebănuind că au fost trecuţi prin maşina de tocat a artei, şi-au permis, pentru o clipă, alinarea inocenţei. În clipa următoare, Dr. Andy i-a scufundat în baia acidă a creierilor lor ipocriţi. Am rîs de chestia asta la nişte apă de foc din Lituania.. traducere de Ioana AVĂDANI