Ţiganii şi românii
Căsătoriile între ţigani şi români sînt interzise la 1800. Pravilniceasca Condică (1780), codul de legi apărut în vremea lui Alexandru Ipsilanti prevede următoarele: "orice ţigan va îndrăzni de acum înainte să se cunune cu muiere slobodă, adică nu ţigancă, să se despartă negreşit şi să se pedepsească foarte greu; şi copii ce să vor face cu dînsa, să fie slobozi. Şi de se va dovedi că au dat voe să se cunune, ştiindu-o că nu iaste ţigancă, să-ş piarză ţiganul, spre a sa pedeapsă, care ţigan să se facă domnesc; şi preotul ce-i va cununa, să se pedepsească foarte greu de către biserică". Această interdicţie este reluată de alte cîteva ori fie în pitace domneşte, fie în codurile de legi ale secolului al XIX-lea. Dar de la prevederile pravilei la practică drumul e lung, căci oricît de mult şi-ar fi dorit legiuitorul să concentreze într-o sentinţă cît mai concretă şi cît mai clară o situaţie dată, oamenii şi problemele lor demonstrează că problemele depăşesc cu mult previziunea imaginată a oricărui jurist. Iată aşadar un caz petrecut la un an după apariţia codului de legi: 27 august 1781. Pitarul Nicolae Argitoianul pretinde robirea "rumâncilor" Nedelea, Bălaşa, Despa, Ioana, sub "cuvînt că ţin ţigani de ai săi cu cununie" şi "pentru că aceste patru mueri sînt fete Ioane, care această Ioană, mumă lor, cum că au fost rumâncă slobodă din părinţi slobozi rumâni, ce nici însuşi pitaru n-au tăgăduit, nici tăgăduieşte, fără de numai căci au ţinut acea Ioana bărbat ţigan cu cununie al său şi pentru căci şi aceste 4 fetele ei s-au măritat, iar după ţiganii săi cu cununie, de aceia, împreună cu ţiganii, bărbaţii lor, pretenderisea a le avea şi pă dînsele ca ţigance, cum şi pe fetele lor împreună, şi să-şi piarză ele slobozenia lor ceia ce o au ca nişte rumânce, căci au luat ţigani bărbaţi". Pitarul îşi argumentează cererea pe faptul că femeia ar trebui să urmeze statutul soţului, fără a invoca însă nici o cutumă sau pravilă care să-i sprijine discursul, dar dacă ar fi avut cîştig de cauză s-ar fi ales cu patru ţigănci şi cu alte şapte fete, nepoate ale Ioanei. Există însă o prevedere a vechii pravile împărăteşti, la cartea 48, care cuvîntează astfel: "muerea slobodă de să va îndrăgi cu robu altuia şi pînă dă trei ori i să da în ştire şi ea nu să părăsea, rămînea roabă la aceiaşi stăpînire împreună cu toate lucrurile ei". Probabil că pe această prevedere s-ar putea întemeia cererea pitarului, dar căsătoria ţiganului său este veche, cunoscută şi mai ales acceptată. Ipsilanti întoarce cazul pe toate feţele, invocă vechea pravilă împărătească, dar socoteşte că "ar fi prea fără de lege a-şi pierde unile din mueri slobozeniile". Caută apoi în vechile condici şi află că şi domnu Grigore vodă Ghica se confruntase cu astfel de cazuri şi hotărîse nici mai mult nici mai puţin că stăpînul are misiunea de "a-şi înţelepţi" ţiganul şi "de a-l dezbăra" de acea muiere, iar de va trece cu vederea atunci să rămînă "păgubaş". Şi în fine se întoarce la propria pravilă - "făcută cu sfat şi cu socoteală de obşte a părinţilor arhierei şi a tuturor dumnealor boerilor judecători" prin care tocmai interzisese căsătoriile între ţigani şi români, prin care tocmai propusese sancţiuni aspre aplicabile atît stăpînului, cît şi preotului. Or, îşi dă seama că nici această pravilă nu poate fi respectată, întrucît nimic nu poate fi aplicat retroactiv, cazul fiind "mai dinnainte condicii". Şi atunci, ca să-mpace pe toată lumea, hotărăşte ca toate cununiile să rămînă "nezăticnite", pitarul să-şi stăpînească "pă ţiganii săi şi pă copiii lor parte bărbătească cu bună pace", iar femeile şi fetele, "rumânce" fiind, "le facem domniia mea slobode precum şi sînt rumânce slobode şi să nu poată pitaru a le stăpîni şi a le robi", lucru considerat "fără de lege şi împotriva dreptăţii şi a pravililor şi a obiceiului ş...ţ a face din slobod, rob". Dar dacă Vodă a fost îngăduitor în această situaţie, ameninţă că astfel de "netrebnicii" nu vor mai fi tolerate în viitor şi de se va mai cuteza cineva a-şi mai mărita fetele după ţigani "vor pierde slobozenia ce au", mai ales "cînd din voia lor să vor cununa cu ţigani fărâ de a avea vreo silă şi strînsoare", aşadar nu fac decît să se "tragă la robie" de bunăvoie. Locuind totuşi în curtea boierească, alături de soţii lor robi, pînă la urmă slobozia nu este decît o iluzie, din moment ce trebuie să urmeze "rînduiala şi obiceiurile" locului. Cuvînt magic, "libertatea" ("slobozenia" în limbajul epocii), chiar şi iluzorie, merită orice bătălie, implică orice sacrificiu, trezeşte şi întreţine orice speranţă, naşte dorinţe de mai bine şi mai ales îl "înalţă" pe individ în ierarhia propriilor valori sociale.
