Ţigani, boieri, bastarzi

Amorul dintre roabele-ţigănci, slujnicuţe şi boieri sau negustori bogaţi a stîrnit şi stîrneşte încă fantezia cititorului şi nu numai. Informaţiile sînt însă nu atît de numeroase cum ne-am dori, iar reconstituirea unor astfel de legături ilicite se face destul de greu. Astfel, ele se păstrează doar atunci cînd boierii (sau chiar boieroaicele) dau o oarecare vizibilitate acestor relaţii prin adoptarea bastarzilor sau menţionarea lor în testamente, cînd are loc dezrobirea roabei şi a copiilor ei, specificîndu-se motivul, cînd ţiganca sau slujnica se semeţesc şi poartă jalbă la Mitropolie, acuzîndu-l pe dumnealui boierul/negustorul, ipochimen de cinste al politiei, că s-a atins de fecioria-i, dar că ea n-ar fi vrut. Obişnuinţele unor astfel de practici nu sperie cucoanele, mult mai temătoare în faţa unei adevărate concurenţe reprezentate de o femeie de acelaşi rang, care ar fi putut pretinde căsătoria. Or, amorurile cu "nişte biete roabe" nu sînt decît "plăceri trecătoare, ca nişte stele sclipitoare", aşa cum poetic se exprimă Porfira Cantacuzino-Paşcanu, atunci cînd află că soţul ei, Dumitrache mare logofăt, are o relaţie cu ţiganca Maria. Slujnicuţe sau roabe, unele dintre servitoarele din casele boiereşti au rol explicit sau implicit de a-i iniţia pe feciori în primii paşi din viaţa lor sexuală. Crescuţi în colibele acestora, dormind în acelaşi pat, respirînd aceeaşi "atmosferă fetidă şi stricată", ascultînd aceleaşi "lucruri neruşinate" "pe la al zecilea mult al doisprezecilea an, se deşteaptă într-înşii pornirea dorinţelor rele, stricîndu-le atît starea fizică, cît şi cea morală" - ne asigură medicul Constantin Caracaş. Informaţia sa este de primă mînă, întrucît vorbeşte nu numai în calitatea sa de locuitor al Capitalei, ci şi ca medic, venit în contact cu astfel de cazuri cînd copiii de boieri de numai 10-12 ani, bolnavi de sifilis, solicită tratament. De altminteri, medicul nu este deloc mulţumit de această pătură socială: doicile sînt în mare parte bolnave de sifilis sau de alte boli venerice, ca rezultat al unei vieţi dezordonate şi imorale, multe dintre ele practică prostituţia atît de prezentă în epoca în care Constantin Caracaş îşi scria "topografia" (1800-1828). Fie că aceste informaţii sînt cunoscute sau nu, boierii nu se sfiesc să-şi aleagă amante de-o noapte sau de-o viaţă din rîndul slujnicelor sau roabelor. Ienăchiţă Văcărescu îl are drept "confesor" pe medicul Mihail Perdicari căruia îi povesteşte toate "amorurile" sale şi mai ales "care dintre roabe nu era de lepădat sau care-i rezista", iar Odobescu descrie cu fantezie conacul boierului plin de "tinere şi gingaşe nimfe şi baiadere", printre care locul principal îl ocupa "Pitulicea ţiganca, bufon femeiesc, ce alerga pe atunci prin toate casele boiereşti, propunînd tuturor serviciile sale înlesnitoare, deştepta adesea rîsurile oaspeţilor prin titlul familiar de vere spătare! Prin declaraţiunile amoroase şi prin cîntece de dor ce ea adresa veselului boier". Unii dintre aceşti boieri sînt într-adevăr indiferenţi cu privire la soarta acestor femei de-o noapte şi a bastarzilor, alţii însă nu. Gheorghe Catargiu preia după moartea fratelui său, Apostol paharnic (căsătorit cu Ancuţa Cantacuzino, fiica marelui postelnic Constantin Cantacuzino), şi grija celor doi bastarzi: "aşijderea şi pentru doi copii ce au rămas făcuţi cu Apostol peharnic cu nişte roabe şi acestea i-am luoat asupra mea", urmînd, de fapt, cuvînt cu cuvînt, "zapisele" tatălui prin care îi împărtăşea cu "părţi din chelciugul" casei sale. (1 februarie 1653.) Chiar şi Porfiriţa Paşcanu se îngrijeşte atît de Maria, care primeşte slobozenia la moartea boierului, cît şi de bastardul soţului, Dincă, devenit practic propriul copil. Acesta o urmează peste tot, chiar şi la Paris, bucurîndu-se de educaţie, privilegii, afecţiune şi, datorită talentelor sale, sub supravegherea unui bucătar francez, reuşeşte să înveţe cu succes arta culinară. Copilul, apoi tînărul Dincă, ajunge să facă parte din viaţa văduvei Paşcanu, să-i devină indispensabil, să regăsească în el trăsăturile răposatului ei soţ, o afecţiune "maternă" de un egoism feroce ce avea să sfîrşească tragic. Sinuciderea tînărului, ce nu obţine libertatea atît de mult dorită, din partea stăpînei, va zgudui Iaşii anilor 1840. Alteori, astfel de legături implică afectiv ambii parteneri şi duc la alte şi alte tragedii. Acelaşi Gheorghe Sion, care ne-a lăsat povestea de mai sus, relatează cu duioşie prima sa dragoste, prima sa iniţiere în viaţa sexuală. Aleasa este bineînţeles o tînără ţigancă, Anca, ajunsă din întîmplare la conacul boierului. Implicaţiile sentimentale sînt atît de puternice că pînă la urmă Sion, după un an de zile, conştient de imposibilitatea concretizării într-un fel sau altul a unei astfel de relaţii, îi cere pur şi simplu să plece. Îi rămîn însă întipărite în minte, pentru totdeauna, versurile de jale cu care Anca (cu o voce deosebită) îşi însoţeşte plecarea: "Haide, suflete, cu mine: Lasă-n urmă focul tău, Căci în lacrimi şi suspine / M-am ursit să trăiesc eu. / Haide, dorule departe, / Să cătăm ca să găsim / Mîngîiere-n altă parte, Sau de jale să murim!".