Teferici

Patru bătrînele gătite de sărbătoare se urcă încet şi cu greu pe o estradă ridicată în colţul dinspre munte al platformei pietruite care se întinde uşor deasupra pieţei centrale a satului. Se ţin de şale şi se mişcă cu greu pe picioarele lor încovoiate de vreme. Au venit dintr-un sat vecin, din Albania, la acest mic festival de muzică polifonică din Epir. Cînd încep să cînte, cu voci puternice şi stranii, brusc nu mai au vîrstă. După vreo jumătate de oră, coboară cu greu de pe estradă şi împietresc fiecare pe cîte un scaun, cu ochii în zare, pe culmile Pindului. Se înşiruie apoi alte formaţii. Bătrînii satului se scoală treptat de pe scaunele lor răsfirate în jurul scenei şi încep să danseze. Cîţiva turişti se prind şi ei, stîngaci, în joc. Un domn în vîrstă vine către mine şi mă roagă în germană să fac o poză cu soţia sa care dansează apăsat printre localnici. E vlah şi locuieşte de ani mulţi în Germania, dar a venit în vacanţă acasă şi şi-a luat şi copiii cu el. În final, Vassilis, directorul Şcolii de vară de aici, de la Konitsa, este invitat ceremonios de către organizatori să se alăture dansatorilor. E un bărbat cu părul alb şi mustaţa pe oală, frumos de mîndru, care se ridică de pe scaunul său şi priveşte aşezat în jur. Şi Vassilis începe să danseze. Încet, apăsat, în rînd cu ceilalţi vîrstnici şi cu privirea peste capetele lor. Apoi grăbeşte pasul şi continuă într-un ritm numai de el ştiut. Un instrumentist se apropie de el cu tamburina sa, îl priveşte în ochi şi, cu un genunchi în pămînt, bate ritmul după paşii lui Vassilis. Toată lumea se opreşte şi priveşte. "The Lord of the place!..." - şopteşte o englezoaică de lîngă mine. "Dacă nu-l vezi pe Vassilis dansînd, nu ai cum să înţelegi Balcanii" - adaugă o etnografă din Turcia. "Şi nici războaiele balcanice..." - îmi mai trece mie prin minte. O asemenea demnitate se lasă cu greu călcată pe coadă şi se poate transforma oricînd în încrîncenare. Djamal este profesor la Bergen, în Norvegia. A trebuit să fugă din Sarajevo, împreună cu soţia, după războiul care a pustiit Bosnia. O vreme a conferenţiat în Germania, la Heidelberg. După cîteva luni de zile, o colegă de la universitate l-a întrebat, la o cafea: "Spune-mi, Djamal, arăţi ca noi, adică vreau să spun că eşti un adevărat intelectual european, cum se face atunci că voi, musulmanii, aveţi cîte patru neveste?". O luăm pe un drum lateral, pe care sînt indicate mai multe biserici din secolul al XVI-lea. Drumul şerpuieşte pe un perete aproape vertical şi urcă peste o mie de metri. Sus de tot, după o cotitură, drumul se opreşte şi ne pomenim brusc în Ano Klidonia, "vechea" Klidonia... Cîteva ruine de piatră aduc aminte de fostele schituri. Satul este pustiu şi vîntul adie printre casele dărîmate. În urmă cu vreo patruzeci de ani, întreaga aşezare a decis să părăsească locul şi să coboare pe vale, unde au construit noul sat Klidonia. Doar o familie s-a hotărît să nu plece. Îi găsim pe cei doi bătrîni sprijiniţi în bastoanele lor, aşezaţi pe băncuţa din jurul platanului secular unde fusese odinioară piaţa satului. Ne uităm la ei. Cei doi privesc în zare. La două fix se scoală şi pornesc încetişor spre casă, să-şi facă siesta. Asta fac în fiecare zi, de aproape patruzeci de ani. "Şi în Bulgaria sînt tot mai frecvente astfel de sate părăsite" - ne povesteşte Dimitri cînd îi relatăm aventura noastră din Ano Klidonia. "Mai ales în munţii Rodopi. Sătenii pleacă sau mor unul cîte unul, în schimb, au început să apară străini. Mai ales englezi. Am vorbit o dată cu un ţăran bătrîn, dintre cei care rămăseseră şi care mi-a povestit că englezii ăştia umblă tot timpul în pantaloni scurţi şi beau de dimineaţă pînă seara: ŤĂştia sînt ţiganii noştri!»" - a conchis el, revoltat. "Stop insulting us!" - ţipă tînăra sîrboaică, scoasă din minţi. Apoi se adresează coordonatorilor Şcolii de vară, somîndu-i să-l oprească pe conferenţiar. De teamă să nu atingă sensibilitatea cuiva, acesta vorbea însă despre naţionalism în Balcani, apoape fără să menţioneze că, recent, a fost ceva de genul războaielor din Iugoslavia. Păcătuia însă prin ceva ireductibil: era musulman. Opt fete - din Serbia, Croaţia şi Slovenia - se ridică şi părăsesc sala în semn de protest. Conaţionalii lor se uită lung în urma lor şi tac. "Nu înţeleg ce anume le-a supărat?" - se întreabă, cu voce tare, o italiancă. "Nimic, doar amintirile..." - îi răspunde o bulgăroaică din Australia. - Teferici! - !? - E un termen de origine turcă, din cîte ştiu, dar care s-a păstrat sau a fost preluat doar în limbile slave de aici, din Balcani - îmi explică un bulgar. E un fel de chef, dar unul mai special, aşa, la umbra unui copac, cu o cafea şi-o vorbă bună, împreună cu lume bună. Aşa ca aici, acum... Stăm cu toţii, balcanici din toate zările, sub cei doi platani uriaşi de pe terasa lui tanti Maria şi sorbim care dintr-o cafea, care dintr-o bere, care dintr-un uzo, care dintr-o retsina, care dintr-o tsipouro... Eu trag din narghilea, adăugînd o notă locală peisajului. Teferici... Nu ştiu cum se scrie. Nu ştiu nici dacă se pronunţă chiar aşa, dar îmi place!...