Ţăranul, poetul şi primitivul

S-a dat, practic, undă verde pentru intrarea României în Comunitatea Europeană la 1 ianuarie 2007. Ce va însemna aceasta pentru ţăranii din România, una dintre ţările cele mai rurale de pe continent? - mă întreabă jurnalista de la RFI şi îmi întinde microfonul. Moartea poetului! - îi răspund, zîmbind. Întrerupe microfonul şi face ochii mari. Cum să-i explic acestei străine faptul prea bine cunoscut nouă că românu’ e născut poet şi că aceasta constituie, mai ales acum, o problemă? Că acest român-ţăran-născut-poet s-a aflat în centrul construcţiei identităţii noastre, ceea ce acum nu prea mai poate funcţiona. Că istoria acestui personaj este, în mare măsură, istoria modernă a naţiunii noastre. O istorie pe care nu prea sîntem însă obişnuiţi să o privim din această perspectivă... Cînd a exclamat că românul s-a născut poet, Alecsandri făcea de fapt o declaraţie politică esenţială şi nu un joc de cuvinte îndoielnic, destinat ironiei noastre ulterioare. Pînă în zorii romantismului revoluţionar de la patruzeci şi opt, ţăranul era un personaj absolut secundar. Iar cînd se afla în atenţia elitelor, era în calitate de personaj negativ, de "primitiv interior", înapoiat, ne-civilizat şi deci, eventual, obiect al acţiunilor civilizatoare ale acestor elite. Exemplară este în acest sens cărticica publicată de Gheorghe Şincai la începutul secolului al XIX-lea şi intitulată cît se poate de sugestiv Învăţătură firească spre surparea superstiţiei norodului. Chiar şi Biserica Ortodoxă se lupta vehement cu "superstiţiile" şi "credinţele deşarte" ale acestui "norod". Ba chiar, în unele cazuri, ajungea la excomunicări colective ale unor sate suspecte de practici magice înapoiate. Ca şi Primitivul coloniilor şi în conformitate cu "ideologia primitivistă" a Europei colonialiste, ţăranul este şi el un subiect ce trebuie civilizat pentru a putea fi administrat. Practic nimic nu este de admirat şi de păstrat la el, ci (mai) totul este de înlăturat sau de îndreptat. Afirmaţia faimoasă a lui Alecsandri este expresia cea mai cunoscută a unei totale şi profunde răsturnări de viziune - pentru că despre sisteme de reprezentări vorbim aici, despre "ideologie", despre modul de a gîndi Ţăranul şi nu despre starea socială a ţărănimii, care nu se schimbase substanţial de la începutul secolului pînă prin anii ’40. Ce înseamnă, din acest punct de vedere, că "românul s-a născut poet"? Înseamnă, în esenţă, adoptarea celeilalte imagini europene despre Primitiv, şi anume aceea - acreditată mai ales de către Rousseau - a "bunului sălbatic", a omului-aproape-de-natură şi astfel superior, într-un fel, celui actual, pervertit de cultură. Or, conform unei mitologii răspîndite în epocă, omul naturii vorbea în versuri, poezia, metafora fiind limbajul originar al omenirii. A fi născut poet înseamnă astfel a fi de la origini şi încă în prezent "bunul sălbatic", păstrînd nealterate virtuţile naturii. Nu este astfel întîmplător faptul că poetul nostru naţional a fost cel care a exaltat cel mai puternic aceste virtuţi ale "naturii". "În teoria generală cată dar să spunem că esenţa sistemului vechi încetase cu domniile străine, că sub acestea s-a stins statul natural pentru a face loc celui artificial" - declară Eminescu. Acest "natural" include sui generis spiritualul, Eminescu vorbind, de pildă, despre "ordinea divină, care nu era decît un nume pentru organizaţia naturală de atunci". În acest sens, "popoarele nu sînt producte ale inteligenţei, ci ale naturei", iar statul este şi el "un aşezămînt al naturei şi nu al raţiunei". A fi născut poet mai înseamnă deci adoptarea, odată cu această reprezentare, a unei critici a modernităţii proprie acestei viziuni şi înscrierea în acest fel pe traiectoria complexă a "revoluţiilor conservatoare" din Europa. Dar de ce această opţiune? Vastă problemă... Ea poate fi rezumată totuşi cam aşa: în contextul internaţional al "primăverii naţiunilor" şi în condiţiile pierderii privilegiilor boierilor "de ţară" în perioada fanariotă, era nevoie de o demonstraţie a faptului că românii de pretutindeni sînt cu toţii şi dintotdeauna români. Sau - cum se exprima Henri Stahl - era necesar "pentru întreaga clasă boierească, cît şi pentru cea ţărănească, de a face dovada că Ťrumânii» sînt autohtoni, direct descendenţi din romani, întîmplător căzuţi în robie, dar avînd tot dreptul să lupte pentru recîştigarea autonomiei lor". Bunul sălbatic al occidentalilor este transformat astfel în Autohton, iar Ţăranul este desemnat pentru a reprezenta această autohtonie indispensabilă revendicărilor naţionaliste. Din acest punct de vedere, Ţăranul acesta nu este un actor social "real", ci un discurs, un simbol, un personaj al unei "mari naraţiuni" istorice. "Chestiunea agrară" repune periodic şi convulsiv problema categoriei sociale a ţărănimii, nerezolvată pînă în ziua de astăzi. Ţăranul rămîne însă într-un mod straniu deasupra acestor probleme, aşezat într-o permanenţă de emblemă culturală. Şi aceasta în aşa măsură încît devine figura emblematică a propriei noastre identităţi de români, strămoşul, figura parentală. Nu mai vrem să fim eternii ţărani ai istoriei! - va exclama în consecinţă tînărul Noica în anii ’30, exasperat de acest complex oedipian de nedepăşit al culturii române. Nu a reuşit însă nici el, nici majoritatea colegilor săi de generaţie, şi Ţăranul s-a întors... S-a întors pînă recent, cînd a "plecat în UE" - cum scria de curînd pe poarta unei gospodării dintr-un sat românesc contemporan. În UE unde mergem cu toţii. În UE unde societatea ţărănească a dispărut de mult, iar Ţăranul... ei bine, Ţăranul n-o duce nici el prea bine! În acest context, ţăranii îşi văd de treaba lor, unii devenind cei mai europeni cetăţeni dintre noi toţi, alţii îndepărtîndu-se parcă în timp, cu un secol, două, pînă vor dispărea cu totul şi cu toţii în negura uitării. Iar Ţăranul, ei bine, Ţăranul devine alt personaj: el redevine "primitivul" cel inferior, dar nu cel inferior în ordinea metafizică a evoluţiei, ci "neo-primitivul" inferior în ordinea economică a dezvoltării. Pe scurt, în contextul construirii unei economii de piaţă şi ca obiect al proiectelor de dezvoltare aferente acestei construcţii, Ţăranul devine emblema subdezvoltării, lumea a treia de lîngă noi şi din noi, neo-primitivul interior la care totul este de înlăturat sau de îndreptat. În ceea ce îi priveşte pe ţăranii înşişi, aceştia se descurcă sau pier, aşa au făcut dintotdeauna. Dar noi, elitele naţionale, care pînă acum am crezut în Ţăran şi în virtuţile sale spirituale, ce ne facem?