Ţăranul de stînga şi brînza de dreapta
- Nu vreţi să-mi cumpăraţi oile? - !?... - Şi stîna...? Vînd ieftin, că eu nu mai am ce să fac cu ele! - Păi de ce? - încerc eu să mă arăt curios şi compătimitor. - Păi, nu vedeţi ce ne-au făcut ăştia cu reglementările lor? Nu mai poţi să creşti o oaie, nu mai ai cum să vinzi brînză, ce vreţi să mai fac? Poate dvs. aveţi mai mulţi bani, să faceţi ce cer ăştia... sau poate ştiţi pe cineva, că eu m-am săturat! Şi urmează o ploaie de înjurături la adresa Europei şi a funcţionarilor săi de la Bruxelles, de la noi şi de aiurea. Povestea s-a petrecut în urmă cu cîteva săptămîni la Sălişte, cînd coboram într-o duminică din Mărginimea Sibiului. Ciobanul cu pricina bea o bere la masa alăturată - poate mai multe... - şi intra în vorbă cu unii şi cu alţii. Era, după toate aparenţele, foarte supărat. Şi, tot după toate aparenţele, avea destule motive să fie aşa. De asemenea, nu era singurul. Pe unii dintre aceşti ciobani i-am văzut şi noi, cu toţii, la televizor. Brusc, fără nici un avertisment, li s-a spus că nu mai au voie să facă ceea ce ştiau ei să facă din moşi strămoşi, că toate practicile lor de care erau mîndri (şi, mai ales, care le aduceau o groază de bani!), nu mai sînt bune, ba chiar sînt interzise cu desăvîrşire. Cine spune asta? Păi, nişte noi tovarăşi, de la Bruxelles, de data aceasta... La plecarea mea din Sălişte, în jurul ciobanului cu pricina se adunaseră deja mai mulţi, vociferau şi înjurau Uniunea Europeană şi oamenii săi, economia de piaţă şi regulile sale. Semăna cu o manifestaţie antimondialistă in nuce. "Antimondialismul vine în Carpaţi!" - îmi zic eu, amuzat. Apoi adaug, tot pentru mine: "Uite că a ajuns şi ţăranul român să fie, fără să ştie, de Ťstînga»!". Nu poţi să nu te întrebi, în asemenea cazuri, qui prodest? Desigur, este şi multă prostie şi incompetenţă în toată această poveste. Dar nu e doar atît. F. vine şi el dintr-o vizită la Sibiu şi un cioban i-a oferit şi lui să-i vîndă stîna şi oile, aşa că îmi înţelege nedumerirea. Ca vechi funcţionar european, îmi zîmbeşte diplomatic: "Ei, toată psihoza asta cu brînza voastră a fost şi puţin întreţinută... a picat tare bine pentru nişte mari companii de lactate... De fapt, nu e chiar aşa, este şi o mare doză de lipsă de informare... poate de dezinformare...". Şi zîmbeşte din nou. Personal, încearcă să îi lămurească pe români că lucrurile nu stau chiar aşa, că există o Europă a diversităţii, inclusiv culinare, care nu este nici ilegală, nici imorală, şi nici nu îngraşă. Şi, ca orice bun italian, povesteşte despre mişcarea slow food oricui are chef să-l asculte. Povestesc întîmplarea cu ciobanul şi la facultate. - Asta e! comentează sec un coleg. - Cum adică? încep să mă revolt eu. - Păi, asta e, am trecut la economia de piaţă, care a priceput, bine, care nu, n-are decît să dispară, să-şi vîndă oile şi stîna şi să se apuce de altceva. S-a întîmplat peste tot la fel, se va întîmpla şi la noi tot aşa, e normal... - Bine, dar ăştia despre care zici tu că ar trebui să dispară sînt cam jumate din populaţia ţării! încep eu să devin avocatul celor oropsiţi. - Asta e! mai repetă colegul, cu un fatalism neomioritic, pe care el îl numeşte, nu ştiu de ce, neo-liberal. - Mai vezi tu brînză şi ţuică de la mine!... îl ameninţ eu, aproape enervat. - Parcă te văd cu brînza ta în băţ, demonstrînd la Bruxelles pentru drepturile ciobanilor români şi produsele noastre neaoşe! mă ironizează colegul. Ştiam eu că eşti un stîngist! îmi mai aruncă el peste umăr, de data asta aproape serios. Deci, dacă eşti cioban - sau iei apărarea ciobanului - se cheamă că eşti de stînga; dacă vrei să mănînci brînza ciobanului, trebuie să fii de dreapta - rezum eu situaţia, mai pe înţelesul meu. Ceva mi se pare însă în neregulă: de ce trebuie să fii neapărat de stînga sau naţionalist ca să militezi pentru un balmoş ca la mama acasă?
