Tangouri, crăpelnițe și portocale

- dezordinea simbolică (XII) -

Un bun prieten mi-a povestit cum a reuşit să ocupe, la un moment dat, prin 1972, locul de frunte în ierarhia grupului său de prieteni. Reuşise ceva cu totul extraordinar. Prinsese o excursie în Franţa, la Paris, şi reuşise să vadă patru filme legendare. Performanţa asta cuprindea însă mult mai multe elemente cu totul ieşite din comun în anii aceia. În primul rînd, simplul fapt de a putea să scoţi nasul măcar un pic, să călătoreşti în lumea capitalistă, în spaţiul „exploatării omului de către om“, era o uriaşă izbîndă personală pentru orice român. E drept, era finalul perioadei de relaxare inaugurate de primii ani ai „Epocii Ceauşescu“, dar tot o mare performanţă se chema, atunci cînd aveai şansa să pleci undeva, „afară“, în Occident. În al doilea rînd, era uluitor că se întorsese. În al treilea rînd însă, ceea ce conta cel mai mult pentru grupul de prieteni din care făcea parte era faptul că proaspătul întors din excursie văzuse patru filme importante, lucru care îl ridica pe un piedestal foarte greu de egalat la vremea aceea. 

Omul era student la Psihologie, la Cluj, şi se înscrisese pe o listă, pentru o excursie în ţările nordice. În anii aceia şi mult timp după, circulau din plin, la noi, marile legende care spuneau că femeile nordice erau disperate după superbii bărbaţi meridionali din România. Poveştile, care mai adevărate, care mai fanteziste, istoriseau epopeice amoruri de pe litoralul românesc, unde danezele, finlandezele, suedezele şi norvegiencele dădeau năvală, salivînd abundent, doar la gîndul că vor putea atinge minunatele trupuri de bărbaţi daco-romani, care puteau oferi Nirvane de neuitat zdravenelor blonde, neglijate în patriile lor de către foştii vikingi, emasculaţi, resemnaţi, alunecaţi în alcool şi depresie. Pieptoasa invazie blondă generase nenumărate poveşti, care mai de care mai eroice, un spaţiu fabulator în care realitatea, atîta cîtă era, se amesteca entuziast cu mituri priapice care hrăneau din plin aspiraţiile şi imaginaţia jucăuşă a colţului nostru de lume. Dacă efervescenţa şi apetenţa sexuală a turistelor nordice erau atît de homerice, atunci cînd veneau în vacanţă în România, păi asta însemna că, la ele acasă, cererea de servicii sexuale calificate şi prestate cu responsabilitate trebuie să fi fost gigantică. De aici şi înghesuiala pe cele cîteva locuri pe care celebrul Birou de Turism pentru Tineret le punea la bătaie, pentru o excursie în ţările nordice. 

Prietenul despre care povestesc nu prea avea mari speranţe să obţină ceva, pentru că figura pe acea listă ca a optsprezecea rezervă pentru un loc eligibil. Plictisit, a trecut într-o zi pe la BTT, într-o doară, să vadă care mai era situaţia. A constatat resemnat că n-avea nici o şansă să vadă aurora boreală din ochii unei blonde suedeze, dornice de înălţare spirituală, şi a dat să plece. Dar funcţionarul de la birou a ţinut să-i spună că ar mai fi fost şi alte posibilităţi de a merge într-o excursie, unde nu era chiar aşa înghesuială pe locuri. O excursie în ţările din nordul Africii. De exemplu, două săptămîni, în Maroc, plus o săptămînă la Paris. Şi aşa a rămas. Aşa a început povestea unei săptămîni pariziene, cu patru vizionări de filme mari, care aveau să-l transforme pe cel care le văzuse în vedeta grupului de prieteni din care făcea parte. 

La Paris, omul a văzut Portocala mecanică, de Stanley Kubrick, Marea Crăpelniţă, de Marco Ferreri, Ultimul Tango la Paris, de Bernardo Bertolucci, şi Tot ce aţi dorit să ştiţi despre sex, de Woody Allen. Odată întors acasă, a fost privit ca un soi de erou, ca un personaj cu aură prometeică, un ales care văzuse cu ochii lui, în lumea liberă, marile filme ale momentului. Nimic altceva nu mai prezenta nici o importanţă. Nici ce văzuse în Maroc, nici măcar impresiile pariziene. Tot ceea ce conta era faptul enorm că văzuse ceva imposibil de văzut dincoace de graniţa paradisului comunist.  

Toate echilibrele de forţe din grupul său de prieteni s-au prăbuşit dintr-odată. El devenise centrul atenţiei, indiferent de situaţie. Nu pentru că fusese la Paris, nu pentru că ajunsese şi în Maroc, nu pentru că se întorsese, ci pentru că văzuse marile filme ale acelor ani, despre care aici se ştia de la Europa Liberă sau de pe la posturile de radio străine, din revistele şi din poveştile pe care le aduceau cu ei cei foarte puţini care aveau şansa de a călători. Iar întîlnirile cu prietenii, vreme de peste un an, au căpătat, de multe ori, aerul ritualic al relatării, cu răbdare, a fiecărui film. Peliculele erau proiectate pe ecranul imaginaţiei fiecărui participant la discuţie, prin povestirea celui care le văzuse. Şi fiecare amintire a unui detaliu făcea ca mecanismul vizionării repetate să funcţioneze, aproape aşa cum s-ar fi întîmplat în realitate, dacă grupul de prieteni ar fi fost un public, în faţa unui ecran adevărat, pe care se proiecta un film. Străvechiul mecanism producător de fascinaţie şi participare, al poveştii relatate de un povestitor, funcţiona acum şi dincolo de graniţele dintre arte. Puteai să vezi un film, ascultînd o poveste şi şlefuind, de nenumărate ori, orice detaliu care apărea odată cu fiecare repovestire, devenită, la rîndul ei, o… nouă vizionare. Inutil de amintit faptul că valoarea atribuită filmelor în sine, în absenţa lor fizică, se transfera în bună parte şi asupra povestitorului, care devenea, pentru o vreme, nu doar „proiectorul“ poveştii, ci şi unicul păstrător al valorilor pe care aceasta le conţinea. Asta îi asigura, pentru o bună bucată de vreme, statutul de cel mai important şi cel mai preţios membru al grupului. Într-un fel, în el erau închise patru filme mari, patru motive de evadare imaginară, patru lumi posibile la care se putea aspira în serile de poveşti, şi dincolo de ele. 

(va urma) 

Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.