Susţinere publică
Mă refer, desigur, la ultima etapă a unui program doctoral. Mai precis, la momentul în care o teză este prezentată, finalmente, în fața comisiei de specialitate. Și, de la caz la caz, în fața unui auditoriu mai mare sau mai mic. Așa se numește evenimentul respectiv în limbajul universitar: „susținere publică“. În cariera mea profesorală de un sfert de veac, „am prins“ deja cîteva zeci bune de astfel de, cum să le spun, festivități. De-ale doctoranzilor mei ori de-ale celor îndrumați de diverși colegi din instituția unde lucrez. „Acasă“, prin urmare, așa-zicînd. M-am confruntat însă și cu numeroase susțineri de pe la universitățile partenere. „În deplasare“, cum ar veni. Fiecare, interesantă în felul ei. Unele pitorești, joviale, entuziaste, altele cu ștaif, sobre, austere. Multe, bunicele. Mai puține, doar bune și (uneori) foarte bune. Extrem de puține, excelente. O parte din dinamica vieții noastre eterogene de astăzi, aș concluziona resemnat. Ei bine, bănuind eu, în această logică, faptul că, de acum, gata, le cam știu pe toate în domeniul doctoral, că nimic așadar nu m-ar mai putea surprinde, mă pomenesc, zilele trecute, la Universitatea S., cu o ședință publică de toată frumusețea, absolut insolită și inubliabilă. Cred că, în memoriile mele nescrise, ședința în chestiune ar ocupa un loc fruntaș între circumstanțele exotice, trăite (intens) de sus-semnat în aproape cinci decenii de zbenguială existențială.
Acceptasem participarea în comisia de evaluare, la rugămintea vechiului meu amic anglist, Lilian Giboneanu, coordonatorul lucrării. Am făcut-o pentru el, fără îndoială, dar și pentru tema incitantă aleasă de doctorand: Influența lui Charles Darwin asupra culturii engleze moderne. Mă mai fascinase, recunosc, și numele autorului dizertației, prin excelență, neobișnuit. Mă rog, nu vreau să o fac pe mironosița! Îmi dau seama la ce vă gîndiți: toate numele vehiculate de mine la rubrica „Prezentul discontinuu“, începînd cu al meu însumi, sînt stranii. Recunosc, dar, totodată, vă îndemn să fiți îngăduitori, amintindu-vă cuvintele nemuritoare ale Marelui Will, integrate în „filozofia“ de viață a preafrumoasei Julieta: „What’s in a name? That which we call a rose / By any other name would smell as sweet.“ / „Ce-i într-un nume? Ceea ce roză noi numim / Ar mirosi la fel de dulce, oricum chemată-ar fi de-altcineva.“ De aceea, în pofida ineditului său, acceptaţi-l și pe acesta cu seninătatea de odinioară: Costoboc Maimuțetti! Așa se numea demnul de imortalizare doctorand. I-am citit teza cu interes. Intra, ușor, la cele „bune“. Dinamică, serioasă, muncită. Hazardată, totuși, pe alocuri. Păcătuia printr-o înclinație nefirească spre transdisciplinaritate (sesizabilă încă din titlu!), slăbiciune frecventă la filologi (care au tendința de a ieși din propria-le expertiză și de a poza în politologi, istorici, sociologi, psihologi etc.).
Lilian, profesorul-îndrumător, ne a invitat (pe membrii comisiei), în după-amiaza premergătoare susținerii publice, la o cafea. Era cătrănit, în mod evident. Curînd, am realizat că motivul supărării îl constituia chiar doctorandul Maimuțetti. „M-am săturat pînă peste cap de individul ăsta!“, spunea Lilian. „Mi-a scos peri albi. Are o cheie de lectură a lui, probabil ați observat, parcurgîndu-i capodopera (termenul fusese folosit ironic, n.m.), atît pentru Darwin, cît și pentru scriitorii la care se referă. Nu vrea să renunțe la ea și pace. Ne-am certat încontinuu timp de trei ani, plus unul de grație. Abia aștept să scap mîine de el. E un cercopitec.“ M-a frapat, mărturisesc, duritatea cuvintelor folosite de profesorul Giboneanu la adresa doctorandului Maimuțetti. Nu-i prea stătea în fire. Clar, maestrul și discipolul avuseseră fricțiuni. Exegetice și, poate, nu numai. Se întîmplă în lumea noastră. Presiunea constantă asupra materiei cenușii îi transformă pe unii, inexplicabil, în inși irascibili și, nu o dată, încrîncenați. Pesemne că neuronii mor mai repede și mai dramatic în cazul intelectualilor. În fine, ședința (aglomerată cu spectatori) s-a derulat relativ calm. Au existat, cum anticipam, observații în referatele evaluatorilor, cărora, ciudat, atunci cînd i s-a dat cuvîntul, Maimuțetti a refuzat să le răspundă, afirmînd că și le asumă pe toate. În concluzie, l-am „doctorificat“ cu calificativul foarte bine.
Uluirea s-a produs la sfîrșit. După ce a fost declarat „doctor în filologie“ de către președintele comisiei (care a citit și procesul-verbal al întîlnirii academice), tînărul Costoboc a cerut din nou cuvîntul. S-a crezut, legitim, că pentru „mulțumiri“. Maimuțetti însă a declarat solemn: „Nu am mulțumiri de adus nimănui. Criticile dumneavoastră din referate rămîn profund inutile. Teza arată așa, întrucît este un compromis penibil între intențiile mele și habotnicia îndrumătorului. Eu sînt evoluționist, iar domnul profesor e creaționist. Ghinionul meu. Mi-a impus o anumită direcție de cercetare, complet greșită, în conformitate cu iluziile sale religioase. Nu m a crezut niciodată (i-am repetat pînă la epuizare!) că reprezintă el însuși un vlăstar maimuțesc. Nu și nu. Îmi replica, absolut dement, că maimuțele s-ar trage, de fapt, din oameni. Din ăia degenerați, așa ca mine. De aceea, cică, m-ar și chema Maimuțetti. Neamul meu, zicea, ar urma să procreeze, în viitor, o lungă linie de macaci…“ Costoboc nu și-a terminat pledoaria. Coordonatorul s-a năpustit nebunește asupra lui, strigîndu-i „maimuțoiule“ și primind, la schimb, apelativul „gibonule“. Am fugit îngrozit. Mi-am cumpărat, în grabă, niște banane de la un chioșc (îmi scăzuse glicemia teribil) și am urcat în mașină, demarînd în trombă către casă. Mușcînd sălbatic dintr-o banană, m-am zărit, fugitiv, în oglinda retrovizoare. Aveam aerul unei gorile alfa.
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Studii de anglistică şi americanistică, Editura Junimea, 2016.
