Stilul este omul
"Primisem o pereche nou-nouţă de Levi's. Originali! Era prima mea pereche de blugi. Prin anii '70, îţi dai seama... Erau puţin mari, aşa că i-am dat bunicului meu, care era croitor, să-i scurteze. Cînd am trecut peste cîteva zile să-i iau, mi-au dat lacrimile. Îmi făcuse o pereche de pantaloni aşa cum ştia el că trebuie să fie un pantalon: îi tivise cu aţă neagră (tu nu vezi că aţa asta portocalie nu se potriveşte cu bleumarine?), le scosese eticheta, eticheta mea de Levi's! (cum o să porţi eticheta p'afară? - a întrebat el, năucit) şi îi călcase! Blugi cu dungă! Ce mai, se duseseră dracului blugii mei cei noi! Eticheta am recuperat-o, că bunică'meu nu arunca nimic, dar nu a vrut nici mort să mi-o coasă la loc. Lucrez de cincizeci de ani. Am făcut toate soiurile de pantaloni şi de costume, aşa ceva nu se face! - s-a revoltat el. Cîteva luni mi-a fost ruşine să ies pe stradă cu blugii mei cei noi, de care eram atît de mîndru..." Şi amicul meu F. rîde, aducîndu-şi aminte de această peripeţie din adolescenţă. - Dar despre mine ce ai putea spune, cum mă îmbrac? - întreabă A., provocatoare. - Nu ştiu... e foarte... e diferit. Impresia mea este că aveţi stil! - Ce stil!? - Nu ştiu, pur şi simplu stil... - Ce faci? - se repede deodată S. - Ce să fac, îmi ung o felie de cozonac cu gem de măceşe, nu vezi? - răspunde, surprinsă, E. - Da' ce are cozonacul, nu-i bun? - Ba da, e foarte bun. De ce? - Păi atunci cum poţi să-l mînjeşti cu gem? - !? - Nu-i nici o problemă dacă nu e loc, facem bufet suedez. - !? - Adică punem toată mîncarea la un loc şi fiecare se serveşte cu ce vrea şi cînd vrea. E mai simplu şi nici nu ocupăm toată camera cu o masă cît o zi de post. - Bine, bine, ştiu şi eu ce-i aia bufet suedez, da' nu merge! - am sugerat eu, evaziv. - Da' de ce? Păi, nu ştiu, mi-am dat eu seama, dar cum, Doamne, iartă-mă, o să meargă o ciorbă de potroace plimbată "suedez" ca la cocktail. Doar sîntem de sărbători! Sărbătorile astea au început să fie o belea. Rituale şi apoi măcar ritualizate, ele pun inevitabil problema a ceea ce trebuie făcut - şi mai ales cum anume? Este greu de făcut o listă de astfel de recomandări precise, dar, evident, anumite lucruri nu pot lipsi şi, chiar dacă mai puţin evident, anumite lucruri "merg" împreună şi altele nu. Dacă schimbi însă compania sau te plimbi printre oameni de vîrste diferite, toate aceste aşteptări fireşti încep să se învălmăşească, să se contrazică, şi nimic nu se mai potriveşte. Sau tu nu te mai potriveşti cu nimic... Dar despre ce este vorba, de fapt? M-am întrebat şi eu în aceste zile şi mă gîndesc că, dincolo de obicei, problema a devenit mai mult una de stil. Dacă obiceiul nu mai este unul pentru toţi, constrîngîndu-ne astfel la gesturi comune, repetabile şi previzibile, singura formă a ordinii şi a previzibilului rămîne stilul. Stilul personal - care nu este însă niciodată doar personal. Şi ce plăcere mai mare decît să te recunoşti în stilul celuilalt? Dar cum recunoşti un stil? Nu stilul-uniformă, nu stilul pe care am ajuns să-l cumpărăm odată cu obiectele stilate şi modul lor de utilizare, ci existenţa unui stil de viaţă sau stil în viaţă. Cel mai simplu este încălcîndu-l. Ţi-ar fi greu, uneori, să enumeri atributele definitorii ale unui astfel de stil, dar cînd cineva face ceva ce "nu se potriveşte", te îngrozeşti în faţa lipsei sale de stil. Sau chiar de bun-simţ... Cum o să porţi eticheta pe dinafară şi să mînjeşti cozonacul cu gem? Este ceva de genul "poluării simbolice" despre care vorbea Mary Douglas şi care revelă mai bine existenţa unei ordini decît orice discurs despre Ordine. Îţi dai seama în astfel de situaţii că lipsa de stil îţi creează, fără să vrei, un dis-confort şi că eşti făcut din aceste fleacuri confortabile ale propriului stil. Bineînţeles că stilurile se schimbă - şi noi odată cu ele. Bineînţeles că acum purtăm eticheta la vedere (c'est du style!) şi, în fond, cozonacul cu gem poate fi şi el expresia unui alt stil. Importantă rămîne - îmi ziceam eu - existenţa stilului, nu a unui stil anume. Dar exact aici m-am blocat. Nu trebuie să invoci fluiditatea postmodernă ca să ştii în ce măsură transgresarea stilurilor a devenit norma. În ce măsură zapping-ul este modalitatea generică a preferinţelor, orice zăbovire într-un stil anume devenind disconfortabilă, după cum orice patchwork astfel rezultat devine sursă de plăcere. În ceea ce mă priveşte, recunosc că nu prea pricep cum se poate asculta Cohen şi în secunda următoare Paraziţii, trecîndu-se cu voluptate şi egală empatie de la unul la altul, apoi la jumătate de Pink Floyd completat cu un fragment de Madonna! Desigur, stilul, oricare ar fi el, este şi constrîngere, şi limitare, şi chiar ceva morgă ţîfnoasă. Comparativ, zapparea stilistică apare ca expresia însăşi a libertăţii, a eliberării individului de constrîngerile redundanţei stilistice. Individul ca subiect de fiecare clipă al propriei libertăţi. Ce poate fi mai fascinant? Şi totuşi, dacă pot să-mi imaginez o libertate de stil, îmi este mai dificil să-mi reprezint lipsa de stil ca libertate. În copilărie, pe cînd îmi copiam pe carneţele fraze înţelepte din Tagore, am dat şi peste următoarea sentinţă care mi-a rămas în minte: firea rîului sînt malurile!
