Ştiinţe şi umanioare
Asteroizii (sau planetoizii) sînt niște corpuri cerești mai mici decît niște planete, dar mai mari decît niște meteoroizi (sau meteoriți). Așa scrie, cel puțin, la Wikipedia. Mai știm despre ei că sînt, în comparație cu planetele, mult mai mulți, ceea ce ne cam încurcă socotelile. Fiind atît de mulți și destul de grei, candidează cu succes la postura de musafir nepoftit pe fragila noastră planetă. Multe cratere terestre atestă faptul că am fost vizitați de ei în repetate rînduri. Unii savanți sînt convinși, de pildă, că dispariția dinozaurilor s-ar fi datorat unui astfel de impact, în Peninsula Yucatán din Mexic, acum circa 65 milioane de ani.
Întrebat despre probabilitatea ca o astfel de coliziune să se repete, un astrofizician te va corecta pe dată, de regulă cu un surîs generos: „Întrebarea nu este «dacă», ci «cînd»“. Surîsul se datorează probabil faptului că, de îndată ce am reformulat corect întrebarea, am pierdut și șansa de a-i da un răspuns. Pentru moment, adică. Altminteri, cică pentru a putea preveni un impact ceresc ar fi cazul să-l putem prevedea măcar cu vreo zece ani înainte de a avea loc.
Imaginați-vă acum un asteroid orbitînd fără griji pe traiectoria sa. Cîndva, poate mult prea devreme, poate foarte tîrziu, ea urmează să intersecteze orbita Terrei într-un moment nefast. Un fizician înțelept ne va consola spunîndu ne că atît spațiul, cît și timpul ating, la scară cosmică, asemenea proporții, încît, comparate cu scara vieților, istoriilor, civilizațiilor noastre planetare, probabilitatea să ne ciocnim mîine cu un asteroid e infimă. Și, spunînd așa ceva, se va gîndi la un „mîine“ metaforic, tradus în ani, decenii sau chiar secole. Ce e aproape de noi, în spațiu, în timp, ne e deja cunoscut. Experții în metafore vor obiecta însă că nu traducerea cantitativă, ci cea calitativă contează. Acea zi în care catastrofa urmează să se întîmple va succede unei alte zile, în care oamenii – sau cine va mai locui Terra la vremea cu pricina – vor spune, literal și perfect corect din punct de vedere gramatical: „Mîine o să fie aici“.
N-am pornit să încropesc cine știe ce scenariu futurologic. Sînt destule filme-catastrofă, cel mai adesea de o calitate îndoielnică, ce se ocupă cu așa ceva. Tot așa cum există, de data aceasta în realitatea cotidiană, nu în ficțiune, comunități bizare ale celor care își trăiesc viața ca pe o tentativă de a rezista unui posibil – iminent – sfîrșit al lumii.
Ca om de litere, nu-mi pot înfrînge ispita de a-mi imagina evenimentul cosmic – unul dintre cele care se petrec, se pare, zilnic pe bolta stelară. Nu însă din perspectiva celui care privește în sus, cu ochii mijiți și inima bubuind, ci de undeva din afară, dintr-un punct exterior atît planetei noastre, cît și asteroidului care urmează să ne izbească – sau noi pe el? Dintr-un unghi așa cum și l-a închipuit, de pildă, Eminescu, scriind Scrisoarea I, sau cum îl construiesc fizicienii atunci cînd înfățișează publicului ignorant simulări computerizate ale fenomenelor pe care le studiază. Și de-aici, de unde se aude ticăitul marelui ceasornic, urmăresc, ronțăind popcorn, povestea în care nu e loc pentru toane și capricii, povestea fără protagonist și antagonist, fără intrigă și conflict, fără suspans și, încep să-mi dau seama, fără măcar vreun deznodămînt. Doar timp și loc al acțiunii. Este atît de frig în povestea asta incandescentă încît, privind-o, nu-ți rămîne altceva de făcut decît să surîzi.
Jinduiesc nu o dată după soarta fizicienilor, chimiștilor, geologilor, biologilor, a confraților mei din lumea lui „ce va să fie, va fi“, cu teoremele lor, cu laboratoarele lor, cu Hirsch-urile lor, cu zîmbetele lor adresate ignoranților. Despre hiperboreenele Cîmpii Elizee ale matematicilor, nu mai vorbesc.
Mi-e clar că, atunci cînd va apărea la orizont asteroidul care oricum trebuie să vină, ei vor fi chemați să spună dacă e mai bine să-l deturnăm sau să-l detonăm sau să ne facem bagajele la iuțeală și să ne strămutăm altundeva.
Ce ne rămîne nouă, literaților, filologilor, filozofilor, altceva decît lumea toanelor și a capriciilor? „De-un capriț, de un pamplezir“ sau „Cîntă, zeiță, mînia ce aprinse pe-Ahil peleianul“ sau „Niciodată toamna n-a fost mai frumoasă“?
Mai știu însă că, dacă, din nefericire, soluțiile lor vor pierde bătălia cu timpul, iar „mîine“ va deveni mîine, către noi, mînuitorii metaforelor noastre de toate zilele, se vor întoarce privirile. Și asta e totuși ceva.
Liviu Papadima este profesor de lite-ra-tură română la Facultatea de Litere, pro-rec-tor la Universitatea București; coautor al manualelor de limba și literatura româ-nă pentru liceu, apărute la Humanitas Edu-ca-țional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.
