Starea temniţelor la 1800
Pe parcursul secolului al XVIII-lea surprinde puzderia de "închisori" existente pe teritoriul Valahiei. Temniţe, puşcării, "gros", ocne, închisori, ele se află pe lîngă fiecare slujbaş cu atribuţii "judecătoreşti" sau diferite departamente de judecată: ispravnicul de judeţ, marele spătar, marele agă, departamentul de cremenalion, divan, Mitropolie, episcop, protopopi. Să nu vă închipuiţi că ele sînt "închisori" în sensul termenului de astăzi; cele ţinute de slujbaşii laici şi slujitorii Bisericii sînt mai degrabă simple odăi, a căror uşi sînt zăvorîte cu lacăte, ce pot primi pe o anumită perioadă de timp o persoană, astfel încît să fie izolată de restul comunităţii. De altfel, aceste temniţe ar trebui să aibă un caracter provizoriu, să ţină "presupusul vinovat" trei-patru zile după care să-l transfere către Bucureşti sau Craiova, atunci cînd este vorba de provincie, sau către judecată şi temniţele diferitelor departamente de justiţie, atunci cînd este vorba de un centru de putere important. În pitacul său din 1781, Alexandru Ipsilanti le cere clar ispravnicilor de Olt să nu zăbovească prea mult cu ţinerea hoţilor la "gros" şi să-i trimită numaidecît către "egzamenul" caimacamului de Craiova, ameninţîndu-i cu "urgia domnească" dacă nu urmează aşa cum a poruncit. Slujbaşii de prin judeţe nu-şi fac prea mari griji în privinţa poruncilor domneşti, mai ales că ţinerea unei temniţe aduce venituri considerabile şi anume "banii grosului", amenda plătită de întemniţaţi pentru a fi eliberaţi. Asta îl determină pe Ipsilanti să cuprindă în Codul penal din 1783 desfiinţarea închisorilor existente pe lîngă episcopate şi cele de pe lîngă dregătorii locali, cu ameninţarea că cei ce nu se vor supune vor fi încarceraţi în "închisoarea cea publicească", unde vor sta atîtea zile cît a stat şi cel închis în temniţele lor. Măsura nu este nouă, şi Constantin Mavrocordat în "Constituţia" sa din 1741 hotărîse desfiinţarea tuturor închisorilor existente pe lîngă protopopi şi episcopi, dar... Şi totuşi cele mai importante temniţe se află în Bucureşti. La 18 decembrie 1803, serdarul Teodorache Fotino adresează o anafora domnului prin care îi aduce la cunoştinţă starea închisorii: "Înştiinţăm Măriei Tale că închisoarea temniţei puşcăriei fiind zidită din vechime au ajuns la mare derăpănare". Evadarea este un lucru obişnuit şi lesne de efectuat, iar "spargerea temniţei" este practicată mai ales de tîlharii şi hoţii vestiţi, aflaţi de multe ori în cîrdăşie cu paznicii plătiţi să-i păzească. În anul raportului "în două rînduri s-au spart temniţa noaptea de către vinovaţi şi au fugit cîţi au putut scăpa de la închisoare" şi asta "din nepurtarea de grijă a celor orînduiţi la trebile puşcăriei". Aceeaşi clădire adăposteşte pe cei "cu bănuială de vinovaţi", pe cei "vinovaţi" şi pe "ucigaşi", "nefiind vreun loc de închisoare deosebit, de a se ţine pînă a se cerceta şi a-şi găsi îndreptarea lor". Nefiind bani, bineînţeles că iarna nu se poate face foc, dar şi de s-ar face, tot n-ar ajuta la nimic, ba dimpotrivă: "că nu are nici înlesnire spre a se încălzi cu foc închisoarea în vreme de iarnă, neavînd ogeac spre răsuflare, din care pricină a putorii şi mai ales a fumului de cărbunilor ce se obicinuesc, încingîndu-se cei închişi de boala lingorii au murit cei mai mulţi dintre cei vinovaţi". Un alt neajuns îl constituie inexistenţa unui "spital" în incinta închisorii, aşadar intervenţia rapidă a unui "doftor", cînd s-ar fi încins "molima" pentru a-i proteja pe cei sănătoşi. Pînă atunci toate acestea fuseseră rezolvate printr-o soluţie originală şi "românească" aş spune: fiindcă domnia nu le poate asigura decît "pîine şi lumînări", ea dă voie "vinovaţilor" "să umble pă afară cerşind milostenii". Bineînţeles că măsura are efecte negative imediate: "pentru că fiind slobozi de a umbla pre afară, în multe rînduri au scăpat mulţi dintrâînşii şi au lucrat fapte necuviincioase, omorînd şi pre paznicii lor ca să scape". La aproape un an, domnul Constantin Ipsilanti, aflat în conflict cu fostul mare vornic Grădişteanu care avea în arendă terenul din jurul puşcăriei, inclusiv "zidurile temniţei vechi", teren unde-şi ridicase prăvălii, informează că se străduise să refacă închisoarea urmărind îmbunătăţirea stării celor arestaţi: refăcuse zidurile, ridicase un "gros" pentru cei vinovaţi şi un alt "gros" pentru cei "presupuşi în vină", un spital şi chiar "un departament îndestulat cu odăi sus şi jos pentru judecători şi zapcii" şi asta pentru a nu-i mai plimba şi pe unii, şi pe ceilalţi prin oraş în vederea judecării proceselor. Cum va fi arătat puşcăria lui Ipsilanti nu ştim. Cert este că pînă la Regulamentul Organic, "spargerea temniţei", ziua sau noaptea, nu mai miră pe nimeni, iar lipsa mijloacelor financiare constituie argumentele puterii în neputinţa sa de a organiza un spaţiu al recluziunii eficient.
