Stan ţiganul şi Zmaranda rumânca

Soarta lui Stan holteiul, fiul lui Stoica ţiganul, rob al mănăstirii Mislea, este un pic diferită de a altor ţigani din epocă. Să-i ascultăm povestea şi-apoi să judecăm de este aşa sau pînă la urmă nu este decît un alt caz printre multe altele. Pe la începutul anilor 1790, Stan, un copilandru de vreo 10-12 ani, îl impresionează pe proin egumenul Neofit prin isteţimea şi inteligenţa sa, aşa că îl ia pe lîngă el şi se preocupă de "educaţia" sa: "luîndu-l pă numitul copil în casă l-au învăţat carte grecească şi limbă". În scurtă vreme, copilandrul îi devine indispensabil, la treburile din casă, la scris, la traduceri, la buchisit manuscrise şi letopiseţe, mineie şi cărţi vechi. Aşa că, la 1795, cînd egumenul Neofit părăseşte mănăstirea Mislea pentru a se aşeza la mănăstirea Sărindar din Bucureşti, Stan îl însoţeşte. Îndeletnicindu-se doar cu treburi de cancelarie şi mici slujbe în folosul protectorului său, Stan nu numai că reuşeşte să se deosebească de ceilalţi sărmani robi obligaţi la muncile cele mai grele, dar "învăţătura" contribuie şi ea la schimbarea tînărului. "Curat la chip", cu "haine alese", "cu slujbă deosebită de ţiganii mănăstireşti", cu voie şi mai ales timp de a umbla ici şi colo prin oraş, Stan nici măcar nu este nevoit să-şi ascundă identitatea, întrucît toţi cei din jur văzîndu-l îl consideră român, diac, cu slujbă într-o cancelarie oarecare. Şi într-una din zile o întîlneşte pe Zmaranda, fiica lui Ioan turcul, curelar în mahalaua Creţulescu. Îi plăcu fata. Zmaranda se lăsă cucerită de cuvintele meşteşugite, de vorbele frumoase, de versurile susurate la ureche, de înfăţişarea holteiului, astfel că dragostea se înfiripă într-o clipită. Aşa că ce să mai piardă timpul, Stan merse în mahalaua Creţulescu şi ceru mîna fetei. Ion curelarul îşi dădu acordul şi puseră logodna şi se gîndiră şi la nuntă, fără să bănuiască nici măcar o clipă că holteiul nu este decît un rob şi aşadar astfel de căsătorii nu numai că sînt interzise conform Pravilei, dar nici nu şi-ar fi dorit ca ginere tocmai un ţigan. Minţind prin omisiune, Stan devine logodnicul cunoscut de toată mahalaua Creţulescu, prezent zi şi noapte pe prispa casei, de mînă cu Zmaranda pe uliţă, alături de ea la horă, împreună în miez de noapte în fînăria din pod sau în grădina din spatele casei. Pînă-ntr-o zi cînd Zmaranda rămîne grea, iar mahalaua începe deja să şuşotească despre cum se lăsase măglisit Ion curelarul de aparenţe şi-şi logodi fiica după un ţigan, oricît ar fi fost el de curăţel şi învăţat, pînă la urma-urmei tot ţigan ar fi rămas şi tot rob mănăstiresc. De cum află zvonurile din mahala, Ion dă fuga la Vodă şi cere să i se facă dreptate şi să le fie înzestrată fata, aşa cum se arăta în Pravilă, că ei nu vor să-şi vadă copila şi nepoţii robi, că el îi român slobod, cu meşteşug. Jalba lui pică mai prost decît s-ar fi putut, domnia se schimbă, departamentele tergiversează profitînd de starea de confuzie specifică oricărui început, egumenul Costandin al mănăstirii Sărindar, somat să dea un răspuns, promite că azi, că mîine îi va da voie ţiganului său să se cunune cu fata şi-l va slobozi după, dar aşa, de gura lumii, căci gîndul îi este de fapt la robirea Zmarandei şi-a copiilor ce se vor naşte. Prinşi între vorbele goale ale unui egumen hrăpăreţ şi expulzarea familiei, Stan şi Zmaranda fug împreună "în taină". Şi după ce se naşte un copil şi-al doilea se află pe drum, Stan vrea cu orice preţ unirea prin taina cununiei, dar aceleaşi promisiuni din partea egumenului Nifon, pînă mai ieri protectorul său, aceleaşi gînduri de robire din partea egumenului Costandin. Fără să stea pe gînduri: "învăţîndu-l pă un copil dă rumân ş...ţ de au scris răvaş rumâneşte ca din partea egumenului către preotul popa Racea ot Giuleşti ca să-i cunune şi un copil de diiacon iscălindu-l pe igumen". Şi "cu acel răvaş au săvîrşit numitul preot cununia ţiganului cu Zmaranda rumânca fără a simţi părinţii fetei". În faţa faptului împlinit, c-un ginere ţigan şi cu teama în suflet de a nu-şi vedea fiica şi nepoţii robi ai mănăstirii Mislea, părinţii aleargă iarăşi la Vodă şi cer slobozenia ţiganului, "sprijinindu-se" pe complicitatea tacită a egumenilor, vinovaţi că de trei ani tot tergiversează, tot nu vor să găsească o soluţie de împăcare, tot speră alţi robi căpătaţi pe speculaţii sentimentale (Zmarandei i s-ar fi putut cere să accepte/să i se impună să devină roabă de vrea să-şi urmeze "soţul", cununia fiind condiţionată de schimbarea de statut). Iată aşadar la ce poate duce un statut social ce ţine prizonier individul în nişte ierarhii "înţepenite" în timp: minciuni vinovate sau nevinovate, complicităţi tacite, înşelăciune şi falsificări, identităţi neasumate sau ascunse. Pînă la urmă, Ion obţine slobozenia pentru ginerele său, dar acest lucru nu se întîmplă pentru că situaţia lui ar fi impresionat în vreun fel judecata lui Vodă, ci pentru că cei doi egumeni au încălcat Pravila (1780), obiceiurile pămîntului, taina cununiei, lăcomindu-se. Obligîndu-i să-i acorde libertatea şi să cumpere un alt ţigan în loc, domnul nu face decît să le dea o lecţie. Rămîne încăpăţînarea cu care Stan s-a luptat cu înverşunare pentru dragostea lui, nelăsîndu-se intimidat de nimic, sacrificîndu-şi "libertatea" (ar fi putut ajunge la ocnă pentru plastografie), încălcînd regulile unei societăţi rigide şi obiceiurile unor stăpîni obtuzi şi insensibili la nevoile altora.