Şpriţ subţire de vară
Căldura verilor bucureştene pare, mai sufocantă. Sau e doar o impresie care induce o stare generală de panică, amplificată şi de buletine meteo alarmante. Ne pregătim pentru un cataclism, iar în Bucureşti nu există refugii. Poate doar remedii şi momente "suspendate" în timp. Iată o mărturie a canculei verii anului 2000 (n. red.) O defecţiune la maşină m-a adus zilele trecute prin zona abatorului. Aşteptînd cîteva ore bune să se termine reparaţia, mă plimb la întîmplare pe străzile din jur, căutînd trotuarele cu umbră ca să mă adăpostesc cît de cît de arşiţă. Un vînt uşor, promiţător de nori, ridică praful şi face zmee bolnave din hîrtiile şi pungile de plastic de la colţurile străzilor. Un grup de copii face baie în Dîmboviţa, se aruncă în cap de pe podul pe care trec gospodine cu sarsanale, gălăgioşi şi fericiţi de parcă ar fi într-un frumos ştrand de duminică. Pe iarbă zace un acordeon cu o pereche de pantaloni împăturiţi cu grijă deasupra şi o pereche de pantofi alături. Străzile din stînga rîului par părăsite. În curţile fostelor antreprize, depozite sau garaje de întreprinderi s-a aşezat praful şi s-au înălţat grămezile de gunoaie. Puţine mai funcţionează. În unele şi-au făcut loc mici afaceri private, eşuate şi ele pe valurile de căldură. În intrîndul unui service fără clienţi, un mecanic murdar de ulei se bălăceşte într-un mic bazin gonflabil de copii: la mare, la soare... - îmi aruncă el rîzînd, după care dă să-mi explice: asta-i marea noastră, că n-avem bani să mergem pe litoral! Ce cauţi, şefuâ? - mă interpelează un altul, adăpostit de soare sub o umbrelă înfiptă în nişte lăzi de carton. Sînt străinul, străinul de cartier... După o vreme, îmi recuperez maşina şi soţia şi mergem împreună în celălalt capăt al Bucureştilor, în Pajura, unde ne aşteaptă nişte prieteni. Mă învîrt o vreme pe aleile dintre blocuri pînă să-l nimeresc pe cel potrivit. Verdeaţă multă, linişte, întreruptă doar de cîinii care se reped să mă sfîşie cînd mă dau jos din maşină. Te-au mirosit că nu eşti de aici, că altfel sînt foarte prietenoşi - îmi explică amicul meu. De la o masă aşezată sub un umbrar, un grup de femei care îşi beau cafeaua ne priveşte şuşotind. Aşezat de partea cealaltă a căii ferate de Constanţa, cartierul are un aer patriarhal de sărăcie resemnată. Oare o să mai zugrăvească vreodată cineva aceste blocuri? - se întreabă soţia mea. Puţin probabil... - îi răspunde amicul meu, în cunoştinţă de cauză. La întoarcere, o tăiem prin Băneasa. Au început să se aprindă luminile, dînd relief zidurilor de doi metri ce înconjoară vilele somptuoase. Peste unul dintre ziduri ne ajunge din urmă un plăcut miros de grătar. Ne oprim apoi la Piaţa Gemeni, să ne aprovizionăm cu ţigări. Străzile sînt aproape pustii, iar magazinele au închis de mult. Găsim un non-stop de unde vin şi pleacă grupuri mici de oameni. Prin fereastra zăbrelită a magazinului, o jună zîmbitoare împarte bere obişnuiţilor cartierului, care o beau în picioare sau aşezaţi pe cîte o ladă goală, bîrfind între ei sau făcîndu-i o curte de rutină vînzătoarei. Ne întîlnim la Lola! - zice unul, aruncînd pe gît ultimul strop de bere, după care pleacă. Îmi iau ţigările şi plec şi eu. Ni s-a făcut şi nouă poftă să bem ceva, aşa că oprim în colţ, la cîrciuma noastră. Nu v-am mai văzut de mult! - ne zîmbeşte chelneriţa. Păi, cu căldura asta, ce să-i faci... - răspundem noi a conversaţie. Vă aduc imediat şpriţul dumneavoastră - ne zîmbeşte fata şi se întoarce rapid cu o baterie aburită. Dăm peste cap cîte un pahar şi oftăm de plăcere: am ajuns în sfîrşit acasă, în cartierul nostru... (articol apărut în revista Dilema, numărul 384, iulie 2000)
