SPQRT
Am auzit că directorul unui șantier arheologic din Turcia a introdus în program „ora de mișcare“. Nu știu dacă participanții la săpăturile lui au avut vreo clipă senzația că sînt un fel de deținuți. Poate, din contra, i-au fost recunoscători pentru această șansă de a-și dezmorți oasele făcînd sport. Pentru că, de fapt, numai o parte din oamenii de pe șantier se află efectiv pe teren; mulți dintre specialiștii de pe săpăturile mari (care au și depozite la fața locului) lucrează de fapt tot în birou, chiar dacă biroul e mai degrabă un laborator la poalele unui deal, departe de lumea orășenilor.
Am avut odată doi colegi spanioli care făceau opt ore pe zi analize de faună malacologică și care, după ziua de muncă, ieșeau la alergat. Veneau la masa de seară cu tot cu aparatul cu care tocmai își calculaseră procentul de grăsime din corp și care indica un procent nesănătos de scăzut. Aparatul rămînea pe masă în timpul cinei. Toată lumea aflase că făcuseră și cîte un triatlon Ironman. Erau simpatici totuși – în condițiile astea, o performanță și mai mare decît triatlonul. În alt an, două tinere colege americane care făceau jogging (noi neavînd piscină ca să poată face cincizeci de bazine scurt înainte de muncă) s-au lăsat totuși păgubașe după prima săptămînă. Plutoane întregi de bărbați cu mustață, adunați la ceaiuri tari, patriotice, se uitau la ele înnegurați. Mai văzuseră ei cîte un biciclist străin care făcea turul lumii, bronzat și numai tendoane, dar femei nu, ele erau primele.
Arheologii din ultima serie de săpături de la Troia (din 1988 încoace) au locuit într-un sat construit de o firmă germană ca o formă de donație pentru șantier. Căsuțele astea de lemn fuseseră concepute pentru o zonă de munte, nicidecum pentru căldura zăpăcitoare de la Dardanele, dar asta e, casa de dar nu se caută la țigle. În orice caz, satul fusese prevăzut și cu un teren de sport, cu doi -stîlpi pentru un fileu de volei. În cele cinci veri pe care le-am petrecut acolo, ăsta a fost sportul principal. Orice meci oferă, bineînțeles, informații cît zece teste de personalitate despre colegi; pentru unii e o joacă, pentru alții e o luptă pe viață și pe moarte, unii fac un meci de mucho nivel, alții un grătărel.
Din cînd în cînd se mai scot seara și piesele de șah. Jucam lîngă muzeul din Adamclisi și lîngă noi s-a oprit și profesorul Alexandru Barnea, cel mai bun cunoscător al Dobrogei romane (alături de Alexandru Suceveanu de la Histria, încă în viață în acele frumoase vremuri). Directorul nostru de șantier a aruncat o privire pe tablă și a spus: „îndîrjită, cu tetrapylon“, remarcă ezoterică pe care n-am uitat-o, deși au trecut aproape douăzeci de ani. Puțin după asta, jucam, în biblioteca muzeului din Volubilis, cu un domn din Frisia olandeză, specialist în recipiente antice pentru ulei și parfum. Niciodată nu poți fi sigur dacă e pe bune sau nu cînd celălalt începe prin a spune „n-am mai jucat de mult“, „sper că mai țin minte cum să mut“ etc., dar de data asta, faptul că olandezul n-a scos nici o vorbă înainte de a începe m-a pus în gardă. După multă caznă, am ajuns într-o poziție foarte închisă, în care mi se părea că am ceva avantaj, deși de multe ori continuă să ți se pară așa și după ce atacul tău ajunge într-un punct mort. Întîmplarea face că se putea forța remiza prin repetarea mutărilor, ceea ce am și făcut. Mi s-a părut că omul joacă suspect de bine, prea bine ca să-mi permit să joc o mutare mai slabă doar ca să evit remiza. Îmi amintesc extraordinar de bine cum m-a privit la sfîrșitul partidei acest înalt și distins profesor: cu ură. M-a luat cu totul prin surprindere această ură. Să fi fost chiar așa obișnuit să-i bată pe toți cei pe care îi provoca în diverse situații sociale, încît, dacă nu cîștiga, era ca și cum cineva îi încălca drepturile? Spre rușinea mea, m-am întrebat și dacă nu cumva era din cauză că, ei bine, eram un tip din România, care venea de la săpat călare pe un tractor… Mai lipsea doar să fi dat și o dușcă dintr-un recipient de parfum.
Prin tradiție, pe orice șantier are loc și un meci de fotbal, în care o echipă de arheologi fără nici un crez joacă împotriva selecționatei încruntate din sat, care își apără nevoile și neamul și telefoanele de ultimă generație. Despre meci se vorbește cîteva săptămîni la rînd și, în ziua în care organizarea în sfîrșit reușește, lumea fierbe și se joacă foarte serios. Arheologii pierd și meciul nu se repetă, pentru că știința capătă brusc prioritate.
Mi-ar fi plăcut să ne viziteze și un specialist în jocuri cu mingea din antichitatea clasică, descrise în destule texte și ilustrate pe stele grecești (foto) și, în perioada romană, mozaicuri. Dar parcă văd că ar fi preferat să-și continue studiul decît chiar să joace personal.
Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Chihlimbar, Polirom, 2017.
