Sponsorul statului de drept

- Ce te-a impresionat cel mai mult? - mă interesez eu, aşa, în general. - Felul în care ne-au răspuns oamenii. Mă aşteptam să ne fie foarte greu să intrăm în comunitate. Ca să fiu sinceră, unora dintre noi ne era chiar frică să n-o încasăm... Or, dimpotrivă, am fost primiţi foarte bine, lumea dorea să vorbească cu noi. Unii chiar ne-au spus că pînă acum nimeni nu a stat de vorbă aşa, cu ei, despre problemele lor. Pe scurt, păreau nevorbiţi... Stau de vorbă cu o studentă în anul II de la Sociologie (SNSPA), care a participat la un mic studiu "la cald", realizat de colegul meu Marius Pieleanu, în timpul recentelor "revolte de stradă" din Zăbrăuţi. Observaţia mi se pare importantă, mai semnificativă, poate, decît majoritatea datelor statistice. De asemenea, surpriza majorităţii studenţilor că "e chiar un fel de ghetou" spune multe. Pomenesc de sîrmă ghimpată, de adevărate baricadări ale românilor, de data aceasta, încercînd să se protejeze în "marea de ţigănie". Cartierul însuşi este o lume închisă în sine, relativ recentă (doar 19% din populaţie locuia aici înainte de 1990) şi compactă (66% au rude prin vecinătate şi 75% percep cartierul ca pe o comunitate), cu localnici nemulţumiţi de condiţiile în care trăiesc (dacă ar fi să le credem pe cuvînt declaraţiile, ar rezulta că doar 7% sînt branşaţi la gaze, 16% la electricitate, 36% la canalizare şi 56% la apă...), dar dorindu-şi să plece de aici doar în proporţie de 50%, profund nemulţumiţi, de asemenea, de Primărie şi Guvern, dar încîntaţi de poliţia de proximitate cu care au ajuns să se înţeleagă bine (73%), şi aşa mai departe. Ca să vezi, avem şi noi ghetourile noastre! Te pomeneşti că o să ni se întîmple şi nouă ca celor de la Paris, cu ăia din Ferentarii lor!... Dar nu asta mă frămîntă pe mine, nu stă în intenţia mea să emit sentinţe şi să ofer soluţii în legătură cu Zăbrăuţii, pe care lumea i-a uitat deja (pînă la următoarea revoltă...) şi despre care ştiu şi eu aproape la fel de puţin ca doamna prefect Mantale. Ceea ce chiar nu pot să înţeleg este modul în care sînt abordate, mereu şi mereu, acest gen de probleme, de la autorităţile statului pînă la diverşii făcători de opinie. În cazul de faţă, mimarea surprizei este de-a dreptul înduioşătoare. Ca în cazul nu mai puţin faimoasei nunţi a fetei lui Cioabă, care a făcut să tresară toată societatea românească în faţa aflării unui obicei ţigănesc pe care îl ştiam cu toţii. Ca şi cum povestea Ferentarilor ar fi de ieri, de azi, ca şi cum ce s-a întîmplat pe străzile Zăbrăuţilor ar fi o violenţă inexplicabilă căzută precum fulgerul din senin pe capul guvernanţilor. Or, starea de ghetou nu este de ieri, de azi, ci durează de multă vreme. Este o problemă socială majoră, ce se cere analizată şi abordată ca atare, şi nu doar utilizată din patru în patru ani ca miză electorală. Branşările ilegale nu sînt nici ele de ieri, de azi şi constituie o problemă infracţională majoră, cunoscută, care se cere abordată şi soluţionată cu mijloacele specifice. Debranşarea ca modalitate de a rezolva ambele probleme, atît pe aceea socială din amonte, cît şi starea infracţională de fapt, este o soluţie, în cel mai bun caz, eufemistică. Şi pentru ca lucrurile să fie şi mai confuze, debranşarea este prezentată ca un fel de catastrofă naturală, de înseşi instituţiile statului: cine îi poate ajuta pe aceşti bieţi oameni care, uite, au fost debranşaţi după cum merită, ce-i drept, dar sînt şi ei oameni şi trebuie ajutaţi la nevoie... Cine se oferă deci să-i sponsorizeze pe aceşti oameni? - întreabă doamna prefect, reprezentantă importantă a statului de drept şi prostie nepereche a politicii noastre postdecembriste. Nu tu problemă socială, nu tu problemă penală, nu tu probleme edilitare şi cu atît mai puţin probleme politice. Nimic, pur şi simplu s-a întîmplat o nenorocire care este, şi statul, ca un părinte sever, dar grijuliu, se preocupă să găsească oameni cu bani şi inimă generoasă, care să-i ajute pe supuşii săi căzuţi în păcat. Şi atunci apare El, călare pe calul său roş-albastru şi salvează victimele catastrofei naturale a debranşării de la moarte, prin frigul la fel de natural al iernii. Drept care 68% din populaţie declară subit că îl vor pe El preşedinte şi nu pe ăla mic şi chior (8%), de conduce acum ţara. Nu am nimic împotrivă: Becali îşi cumpără electorat, dreptul lui. Dar nu cu sprijinul statului al cărui contribuabil sînt şi eu! Nu ca sponsor oficial al statului de drept, ca şi cum ar fi o multinaţională, iar noi cu toţii, cetăţenii acestei ţări, am fi fotbalişti. Populismul există pretutindeni în lume şi va continua să existe, desigur, dar nu întreţinut şi susţinut de partidele la putere, împotriva propriilor interese şi indiferent de cele ale statului şi ale societăţii pe care o reprezintă. Alo, doamna prefect, măi dragă, uşor cu ţara prin tranziţie! Domnilor guvernanţi, trezirea! Chiar nu realizaţi că singurul produs pe care îl scoateţi pe piaţă, în ultima vreme, pare să fie acest populism al adversarilor? Dacă veţi continua în felul acesta, s-ar putea întîmpla ca la scularea din somnul cel de moarte, în care v-aţi aşezat singuri, să nu mai aveţi ce guverna, căci toată populaţia acestei ţărişoare a fost cumpărată (en gros şi en detail) de o echipă de "sponsori" întreprinzători şi inimoşi. S-ar părea că statul de drept stă tare strîmb, dacă are nevoie de asemenea proptele pentru a nu cădea în nas...