Sociologia fînului

wrote: Domnule profesor, uitaţi cum stau lucrurile pe aici în momentul de faţă: am găsit o familie cu 16 membri (15 fraţi+mama), majoritatea plecaţi din ţară, vreo 7 dintre ei întorşi în sat în vacanţă pentru lucrul la fîn. Principala ocupaţie în perioada asta este cositul fînului, drept pentru care fiecare echipă merge la lucru pe cîmp cu cîte o familie. Facem "observaţie participativă" acolo de ne dor toţi muşchii! Viorelia şi Ana au făcut o etnografie detaliată a fînului (etape, denumiri, drumul fînului de la cîmp la grajd etc.) şi au cules legende despre fîn. E o nebunie totală cu fînul ăsta, încît ne-am gîndit să facem o "sociologie a fînului". Ce ziceţi? Ce să zic, sună de-a dreptul exotic! O populaţie îndepărtată, cu obiceiuri stranii, pe care "antropologii" se grăbesc să le descrie... Pare a fi o încurcătură, o mirare de orăşean care vede pentru prima dată o vacă. Ştiu însă că nu este aşa, majoritatea sînt de la ţară, toţi au mai făcut teren. Atunci ce-i cu "nebunia" asta? Cer oareşce date suplimentare. Cătălina îmi trimite cîteva povestiri de teren, frumos aşezate în pagină: "Eu nu fac fîn pentru că sînt bolnavă, nu pot. Noroc că vin ei vara să facă fînu'." Adică se întorc din Italia, Spania, Ungaria, Anglia etc., special pentru fîn?! - mă întreb nelămurită. Ba mai mult, aflu că la sărbătorile mari de peste an, adică la Crăciun sau la Paşte, nu prea vin pe-acasă. Vorbesc cu Vero, care trăieşte în Spania de ceva ani buni, de vreo şapte ani mai precis, are chiar dublă cetăţenie, o întreb despre fînul ăsta care deja mă nelinişteşte. Nici ea nu înţelege foarte mult, bătrîna nu mai are vacă, are un cal doar, iar fînul îi cam prisoseşte de la an la an. Pentru mine treaba cu fînul e o nebunie curată, sîntem la sfîrşit de iunie şi toată lumea are o singură îndeletnicire, nimeni nu e de găsit acasă cît e ziua de mare. La biserică clopotele bat de cîte 360 de ori, în trei reprize pe zi. Ne-am obişnuit: dimineaţa, la răsăritul soarelui - pentru plecarea la cîmp, la amiază - pentru pauza de masă, iar seara - pentru încetarea muncii. Am lucrat şi noi la fîn, doar-doar om intra în "nebunia" asta a muncilor "tradiţionale" şi-om înţelege ceva! Sculat de dimineaţă în bătăi de clopote şi fuga la treabă! Vero de-abia s-a trezit, ceilalţi la ea în familie, la fel. Micul dejun cu cereale şi lapte pasteurizat, căci Alexandrei, născută şi crescută în Ungaria, nu-i place laptele de vacă. La numai cei 10 ani ai săi, Alexandra încearcă să ne servească o lecţie de politică pro-europeană: "De cînd a intrat în UE, în Ungaria lucrurile se schimbă în bine!". Aşa o fi, ce să mai zicem? Vorbeşte la telefon cu tatăl ei şi ne traduce şi nouă fragmente de conversaţie, că nu ştim o boabă ungureşte. "I-am spus să trimită o salvare, un avion... ceva să mă ia de-aici că simt că mă bolînzesc." Ni se dau furci cu capătul din plastic sau fier, Gheorghe ne spune că sînt mai bune decît "ălea rustice". Fînul a fost cosit cu o zi înainte, manual, nu şi-au cumpărat motocositoare din Italia, ca vecinii lor, că "locul" e cam în pantă şi cu denivelări. Vero ne spune să "ţîpăm hainele", "să ne ia şi pe noi puţin soarele". Ea şi-a pregătit costumul de baie. "Staţi liniştite, că fraţii ăştia ai mei au mai văzut toples pe plajă în Spania!" Bătrîna ne supraveghează munca, i-ar plăcea un par nou, din brad, pentru claia de anul ăsta, dar Iulian o lasă să vorbească şi îl înfige în pămînt tot "p-ăla din bătrîni". Gata cu claia: "aduceţi vegeta şi piperu'" - spune Iulian. Bătrîna ne povesteşte că în claie se presară sare pentru conservarea fînului, dar copiii nu o mai ascultă, "îi fac fînul să fie făcut şi gata". Seara la barul din sat al lui Adrian se discută despre cine a mai plecat şi venit din Italia, Gheorghe l-a văzut pe Canguru la Roma, a lu' Puţ şi-a luat apartament în Napoli, soţia lui Adrian aşteaptă un băiat, o să-i pună numele Mario, şoferu' de curse în Italia, vecinu' Ion, e la mare acum, la Mamaia, a lu' Mărie de pe pustă n-a putut veni anu ăsta la fîn. Şi apoi iar fîn: claia de la Vero mai trebuie pieptănată mîine puţin, a lu' Adrian e mai înaltă decît aia de anu' trecut, da anu' trecut a avut două, cică a lu' Crăciun a aşezat deja trei podine, da' n-are fîn să ridice trei clăi. Nicu rîde într-un colţ: "tata după ce ridica claia stătea trei ore lîngă ea s-o admire. Voi sînteţi în stare să discutaţi o noapte întregă de clăile voastre!". Urmează o serie de detalii despre "competiţiile fînului", în jurul cărora se învîrt toate. Chiar şi cei mai tineri, care de multe ori nu mai văd rostul fînului pentru o gospodărie care nu mai are animale, tot intră - mai în glumă, mai în serios - în acest joc. Nu pot rămîne de rîsul satului. Iar pentru asta vin din Spania, Italia sau de pe unde mai sînt, pentru a face căpiţe mai ceva decît ale vecinului. Tot nu înţeleg prea bine ce se întîmplă, dacă este un fenomen într-adevăr mai aparte sau, pur şi simplu, este vorba despre importanţa obişnuită a fînului pentru o gospodărie ţărănească. Se pare însă că această utilitate economică este în profund declin şi nu prea ar mai justifica toată această "nebunie". Pe de altă parte, competiţia simbolică în jurul căpiţelor pare a fi mai puternică decît în satele învecinate. În orice caz, este interesant modul în care cei de aici şi cei de dincolo, din diferitele ţări pe unde lucrează sau s-au aşezat, ţin să se poziţioneze în continuare în ierarhiile orale ale satului prin "capitalul simbolic" al fînului. Şi pentru aceasta nu ezită să facă mii de kilometri la vremea cositului. Fînul ca "fenomen social total", îmi trece prin minte. Dacă am şti în detaliu cum se leagă practici şi relaţii în jurul acestor "competiţii ale fînului" şi cum s-au schimbat ele în ultima vreme, am putea citi mai bine, probabil, în acest fapt mărunt, dinamicile mari şi derutante ale "glocalizărilor", care încă ne mai impresionează ca o "nebunie totală". mihailescuvintila@yahoo.com