Societatea postţărănească

1 Decembrie 2006. Ultima sărbătorire a "vechii" Românii, înainte de "foarte marea Unire" cu Europa, de peste fix o lună. O ultimă sărbătorire, parcă mai anemică decît oricînd, străbătută de întrebarea explicită sau implicită dacă şi cum ne mai reprezintă această sărbătoare - dar şi pe cine mai reprezintă ea cu adevărat? Ocazie, totuşi, de mîndrii, spaime şi aberaţii identitare. Vechi şi noi. Am avut parte pe toate căile de comunicare în masă de veşnica "toleranţă multimilenară a Românului" şi alte calităţi exemplare şi eterne, dar şi de noi angoase, de o prostie comparabilă, cum că, de pildă, vin ăştia de la Bruxelles şi "ne iau mortu’ din casă", adică nu ne mai dau voie să-l îngropăm aşa, cum se cade, creştineşte! Ce-i de făcut? - s-ar fi întrebat mulţi, dacă n-ar fi o frază de tristă amintire. Ce-i de făcut?... Păi, e de gîndit, evident! Dar ceva mai aşezat şi mai temeinic, nu la modul pripit în care s-au petrecut lucrurile (şi) de data aceasta. Recunosc, e greu, mai ales cînd Ziua Naţională deschide, de fapt, luna cadourilor, nu pe aceea a meditaţiei. Dar, la sfîrşitul acestei luni, ne aşteaptă un cadou aparte, a nice gift, care ar trebui să ne pună serios pe gînduri. Nu pentru a decide, printr-un act final de voinţă, cine sîntem "cu adevărat" (nimeni nu va afla acest lucru vreodată, pentru simplul motiv că o astfel de existenţă socială de-a pururi adevărată nu există), ci cine vrem, dorim sau visăm, de fapt, să fim. Ne întoarcem deci, mereu şi mereu, la marea problemă a unui proiect de societate pentru ţărişoara noastră, în curînd mai dodoloaţă decît a visat ea vreodată. Iorga a exprimat, în cîteva rînduri şi formulări, o idee foarte frumoasă: o naţiune - spunea el - nu este doar a locului în care se află, ci şi a celui spre care îşi îndreaptă privirea şi după care tînjeşte. Grecia, de pildă, este mai degrabă mediteraneană decît balcanică, nu pentru că este scăldată de apele mării, ci pentru că a privit tot timpul către aceasta şi s-a visat "pe mare". De asemenea, acesta este motivul pentru care România nu ar fi balcanică, deşi aşezată în acest colţ geografic de lume, ci mai degrabă sud-est europeană sau pur şi simplu europeană: de la Rîm ne tragem şi într-acolo şi-au îndreptat privirile părinţii fondatori ai naţiei şi alte generaţii de români pe urmele lor. Perspectiva autohtonistă, privind spre ţinuturile dacilor şi ale altor traci, a intrat în competiţie de-abia mai tîrziu. De-a lungul timpului, s-au succedat şi confruntat şi alte "tentaţii etnice", cum le numea Mircea Vulcănescu. Majoritatea cugetătorilor naţionali au avut însă o abordare mai puţin "vizionară", mai în-rădăcinată şi în-temeiată într-un trecut structural şi peren. În loc să urmărească tentaţiile timpului, etnogeneza aluneca astfel tot mai mult spre o origine mitică, de unde veghea aproape mistic asupra vocaţiei actuale a românilor sau le definea matrici stilistice, arhetipuri şi alte cadre de gîndire. Naţiunea era a locului în care se afla de la "origine", nu a orizonturilor la care visează. Ce se întîmplă însă în prezent? Care este tentaţia noastră etnică actuală, spre ce orizonturi ne îndreptăm, în mod privilegiat şi definitoriu privirile? Referinţele autohtoniste par a se fi anchilozat, tot mai reduse la clişee şi ţîfnă patriotardă sau la nostalgii dezorientate. Cîndva, acestea aveau un sens, acum par a fi întreţinute în viaţă doar prin respiraţia artificială a unor sărbători naţionale şi a unor grupări naţionaliste. Pe de altă parte, proiectele la care poate visa naţiunea par a fi gata confecţionate la Bruxelles şi prea puţini sînt aceia care se gîndesc la faptul că ele ar putea - şi ar trebui - să fie croite după o măsură proprie. Dar care măsură? Ei, aici ne încurcăm, căci fiecare român visează la măsura sa proprie... Nu prea mai ştim, deci, ce trecut ne reprezintă şi prin ce anume, şi nu ştim încă încotro vrem să ne îndreptăm, ca societate şi nu ca simplă colecţie de indivizi. Sîntem, adică, într-o criză. Nimic original - veţi zice - toţi şi toate sînt, de la o vreme încoace, în "criză". Este adevărat. Dar există crize şi crize. A noastră de care e? Există o criză a postmodernităţii, punînd problema unei despărţiri de modernitate; există o criză postcomunistă, ridicînd problema despărţirii de comunism; există apoi o criză postindustrială, şi cîte şi mai cîte. Se pare că omenirea se desparte masiv şi definitoriu de marile sale referinţe, pentru a construi altele, încă neclare. Economiştii vor să ne convingă că aceste despărţiri multiple şi pe multiple planuri sînt, de fapt, univoce şi necesare. Sociologii şi alţi umanişti se îndoiesc, vorbind, tehnic, de "dependenţă de cale" sau, mai puţin tehnic, de faptul că există multiple modernităţi şi diverse căi de a ieşi din ele. În acest context, cum se poziţionează ţara noastră? Sîntem, bineînţeles, o societate postcomunistă, care se luptă cu despărţirea de comunism; şi sîntem şi întrucîtva postmoderni, participînd la această furtunoasă despărţire de modernitate. În primul rînd, cred însă că sîntem o societate postţărănească. Dacă este ceva cu adevărat întemeiat în trecutul nostru istoric, atunci acesta este apartenenţa noastră la societăţile agricole. Inclusiv revoltele tinerelor elite naţionale împotriva acestei "ţărănităţi": Nu mai vrem să fim veşnicii ţărani ai istoriei! - declara Noica prin anii ’30. Dar am rămas astfel pînă în prezent, de-abia 1 ianuarie 2007 fiind actul oficial al unui deces anunţat: Ţăranul a murit! Ce urmează acum? Ţăranul a murit, trăiască Ţăranul? E greu de presupus. Trăiască Post-Modernul? Nu cred că cineva ar putea să arate foarte clar cam ce ar însemna asta. Trăiască Europa? Mai plauzibil, dar nu mult mai clar... În aceste condiţii, un singur lucru pare a fi clar: ceea ce ne defineşte în prezent este o despărţire, iar ceea ce vrem să fim este un parcurs ce porneşte de la această despărţire de Ţăran. Rămîne să mai reflectăm la ce înseamnă acest ţăran din noi şi ce ne facem fără el alături de noi...