Smaraldul din ochiul altuia
Smaraldul pe care îl folosea Nero ca să se uite la luptele de gladiatori e pomenit doar de Pliniu (Istoria naturală, 37, 64), din păcate în cîteva cuvinte, nici alea identice de la un manuscris la altul. Bănuiesc că arta lui de a arunca detalii senzaționale cu maximum de concizie nu poate avea drept scop decît ca, mai tîrziu, comentatorii să-și scoată ochii certîndu-se. De exemplu, pentru că informația e dată de Pliniu imediat în continuarea unui pasaj în care vorbește de faptul că smaraldele pot reflecta ca o oglindă, unii deduc că pesemne Nero folosea un smarald de mari dimensiuni, tăiat plat, în care privea reflexia spectacolului. Alții însă zic că Nero privea printr-un smarald ca să vadă mai clar ce se întîmpla în arenă. E adevărat că Pliniu vorbește, puțin mai sus, de această proprietate a smaraldelor „concave“, dar pasajul e unul din foarte puținele din sursele antice care să menționeze utilizarea lentilelor. E într-adevăr greu de închipuit că gemele antice, făcute cu atîta puchineală, au fost lucrate fără lupă, deși mult timp descoperirile arheologice de lentile au fost atît de prost publicate și centralizate încît au părut să pară absente. E adevărat că unele asemenea lentile au fost descoperite ca intarsii pentru mobilier sau ca pietre de joc, dar există cel puțin o lupă (verde, de 6 cm) găsită într-un atelier de geme de la Pompei. Pe de altă parte, imaginea lui Nero cu smaraldul la ochi ca un monoclu apare de mai multe ori în Quo Vadis a lui Sienkiewicz, ceea ce, prin cîteva mari producții hollywoodiene, a făcut-o foarte prezentă în imaginația populară.
Ceva nu e foarte în regulă cu imaginea asta. Pare mai probabil ca, pentru împărat, privitul prin smarald să nu fi fost legat de capacitatea de a mări, ci de efectul culorii verde asupra unui ochi obosit. Lauda acestui efect odihnitor e un loc comun în literatura medicală din antichitate pînă în secolul al XIX-lea, iar în muzee există destule instrumente din geam verde, venețian, folosite pentru cromoterapie. Sursele antice recomandă gravorilor de geme să facă din cînd în cînd o pauză și să se uite într-o piatră prețioasă, verde și transparentă (într-o halbă adîncă nu l-ar sfătui să se uite pe bietul om al muncii!). Pe de altă parte, teoria vederii care domină de departe în antichitate este cea a emisiei de către ochi a unei raze către obiectul văzut, iar nu invers; e sigur că asta a dus la ceva confuzii în înțelegerea proprietăților lentilelor concave și convexe.
Asta mă aduce la perspectiva arheologică asupra celebrului pasaj din Pliniu. La Berlin se află azi două inele dintr-un tezaur descoperit cîndva la Petescia, datînd probabil de la sfîrșitul domniei lui Augustus (să zicem, 50 de ani înainte de Nero) și găsit în ținutul sabinilor, la nici o oră de Roma. E vorba aproape sigur de inele bărbătești – sînt pur și simplu pentru degete foarte groase. Fiecare din inele poartă un smarald mare de un verde intens, și atît de clar, încît se vede aurul inelului în adîncul lor. Ambele pietre sînt gravate așa minimal încît e greu de zis cu ce anume; pe unul pare să fie reprezentat un ou, pe celălalt, un măr cu codiță. Mi se pare posibil ca, din cînd în cînd, Nero să se fi uitat la lumea liliputană reflectată în ghiulul lui cu smarald, ca să-i epateze pe burghezi și ca să-și odihnească ochii. Un pasaj din Teofrast, de altfel, recomandă în mod specific să porți un inel în a cărui piatră să te uiți din cînd în cînd în scopuri terapeutice.
De curînd am văzut însă o ipoteză ingenioasă, care face ca totul să pară un banc de la Radio Erevan. Adică e adevărat, dar nu e vorba de corectarea vederii și nici de culoarea verde. E posibil ca Pliniu să fi înțeles greșit o sursă greacă – poate că o conspecta pe fugă, poate că i-a fost citită greșit cu voce tare. Dintr-un pasaj din Suetoniu reiese că Nero privea la început jocurile prin mici deschizături într-un fel de paravan din jurul lojei lui. Dacă asta chiar vine dintr-o sursă greacă, atunci e posibil ca acolo să fi stat scris că Nero spiona jocurile, sau așa ceva, din spatele acelui paravan. Cuvîntul „spion“ și cuvîntul „oglindă“ sînt extrem de asemănătoare în greaca veche, o confuzie e posibilă. Pliniu trebuie să fi rămas puțin nedumerit: de ce folosea Nero o oglindă în tribună? Apoi, propria erudiție i-a sărit în ajutor ca să-l înfunde și mai tare: păi, probabil că Nero, cu ochi slabi, folosea o oglindă de smarald, a cărui culoare verde e foarte odihnitoare etc.
Rămîne să ne gîndim la ce îi poate folosi unui împărat să se uite la spectacole prin „mici deschizături“. Sigur, nu ca să vadă mai bine; poate ca să aibă mai multă intimitate sau protecție dacă poporului îi vin idei? Aici trebuie zis că, pentru majoritatea împăraților romani, prezența la jocuri – și anume, cum știm despre Augustus, cu participare ostentativă la emoțiile momentului, nu frecînd telefonul – este o prioritate politică. În primii ani ai lui Nero, pe care altminteri n-ar fi fost nevoie să l împingă cineva de la spate ca să meargă în amfiteatru, Seneca trebuie să se fi gîndit mult cum să facă să-l îndepărteze cît de cît pe împărat de această ispită. Așa poate să fi apărut ideea cu privitul de după paravan. În felul ăsta poți ajunge să-l ții pe Nero acasă, iar lumea să creadă că împăratul e totuși acolo, alături de poporul său, doar că ascuns, uitîndu-se printr-o găurică.
Toate astea sînt, totuși, speculații. Textul lui Pliniu, scris la vreo zece ani de la moartea lui Nero, urma oricum să cadă în mîinile unor oameni pe care nu i-ar fi mirat să citească despre nici o extravaganță a împăratului. Mai exact, ar fi fost dezamăgiți de lipsa detaliilor extravagante. Alte vremuri!
Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Chihlimbar, Polirom, 2017.
