Sistemul e prost!
O spun și alții, mai des sau mai rar, prin alte părți ale lumii. La noi e la mare concurență cu „Salut!“ și cu „Ce mai faci?“. E sentința care încheie orice discuție și orice eventual proces de conștiință. „Sistemul e prost!“ și pentru că venim dintr-o cultură a complicității care are la bază reguli simple. Găsești pe cineva în sistem care te ajută să arzi etape, să ocolești reguli, să nu aștepți, să nu stai la coadă, să nu pierzi vreme. Poți fi și foarte proactiv în sensul ăsta. Există oameni care au dezvoltat filozofii de viață extrem de sofisticate pentru a naviga prin sistem fără prea multă bătaie de cap. Te preocupi o viață întreagă să ai pe cineva acolo unde trebuie. La un minister – că poate rezolva cîte ceva și pe la alte ministere, doar sînt între ei, nu?! –, la un spital, la un inspectorat școlar, la circulație, la o primărie, într-o universitate, la un service auto, la orice. Nu știi cînd ai nevoie. Cîți dintre noi nu avem pe cîte cineva care „ne rezolvă“?
„Sistemul e prost!“ și pentru că un sistem n-are cum să fie perfect. Asta e natura lui. E ceva care se modifică, își optimizează continuu structurile și manifestările, evoluează sau involuează în funcție de comunitatea umană care îl generează, dar și reacționînd la influențele altor sisteme, ale altor comunități. În mod normal, fiecare dintre noi contribuie într-un anumit fel la funcționarea lumii în care trăim. Numai că, atunci cînd e ceva care nu merge sau care nu ne convine, abia așteptăm să dărîmăm însăși ideea de sistem. E ceva care se întîmplă cu toată lumea, nu doar cu noi, ăștia de aici. Regula, legea, ordinea lucrurilor, în măsura în care sînt respectate, nu sînt chestii plăcute. Nu sînt mari bucurii. Sînt șiruri de constrîngeri, de încorsetări ale ființei care înțelege libertatea doar în funcție de starea de spirit, de situația concretă în care se află la un moment dat. Orice breșă în sistem e o bună ocazie de a-l desființa din temelii, mai întîi cu puterea cuvîntului, apoi cu frămîntări ale mulțimilor, pentru ca, la un moment dat, s-o facem cît se poate de fizic și de crud.
„Sistemul e prost!“ și în sensul în care unii dintre noi dovedesc, de fiecare dată, că-l pot confisca. Exact în felul în care spunem că toți contribuim într-un anume fel la sistem, în aceeași măsură sîntem conștienți și că unii dintre noi beneficiază mai mult de pe urma existenței unor reguli unanim acceptate. Deși egalitatea în fața legii e o melodie pe care o fredonăm cu toții, întotdeauna se găsesc unii care sînt mai egali decît ceilalți. Dacă sînt suficient de subtili și pragmatici, lucrurile au șanse mari să meargă o bună bucată de timp, cu avantaje rezonabile – la nivelul înțelegerii și acceptării fiecăruia – pentru destul de multă lume. Dacă sînt rudimentari și ridicol de lacomi, totul e un provizorat, o eternă amînare tensionată a deznodămîntului, o rîcă profundă care erodează grav, la scară istorică, orice idee de ordine a lucrurilor.
O știm cu toții, situația penitenciarelor din România e departe de a fi una conformă cu nivelul la care se practică și se înțelege așa ceva într-o țară dezvoltată. Accepțiunea noastră în ceea ce privește ideea de pedeapsă, condițiile în care se desfășoară acest proces, dar și rolul social profund al actului de justiție sînt chestiuni pe care le explorăm abia acum, în ordinea lor contemporană. Și o facem cu mari eforturi emoționale, pe măsura modelului cultural din care venim. Ca în multe alte cazuri, și aici avem de depășit decalaje serioase, care ne separă încă de nivelul altor țări din Uniunea Europeană. Omenește, e firesc să apară reacții de tipul: „Păi, stai, frate! Ce facem? În spitale e jale, în școli e jale, avem de rezolvat mii de chestii importante și noi ne dăm de ceasu’ morții să le asigurăm condiții boierești ălora la pușcărie? De ce-au ajuns acolo? Să facă bine să nu ajungă! Aaa, sînt unii care vor să se asigure că au condiții de hotel cînd ajung la răcoare? Ce fel de pedeapsă mai e asta?“ La fel de omenească e și reacția din partea cealaltă: „Dacă trăim într-o țară civilizată, în care demnitatea și drepturile omului sînt pietrele de temelie ale sistemului, atunci și în spațiul penitenciar trebuie să fie respectate standardele unei societăți contemporane. Altfel, sistemul e prost, abuziv, primitiv și complet contraproductiv“. Nici unora, nici altora nu le convine afirmația celorlalți.
E esențial însă cum metabolizăm această problemă. Dezbaterea despre așa ceva nu e o temă care se expediază într-un talk-show. E ceva de durată. Și face parte dintr-o lecție mult mai mare, unde trebuie să participăm direct, cu toții. Dar ceea ce e cu adevărat periculos e momentul de glorie și zgomot al unei vedete guralive, care a jurat ea în pușcărie că, atunci cînd iese, pe mulți o să-i popească. Discursul despre etică, despre morală și civilizație încape pe mîna unuia care decretează nu doar că sistemul penitenciar e prost. Ci însăși ideea de justiție. Care justiție se face cum spune el, după tradiția din strămoși, adică la „bunul-simț“, facem să fie bine, că sîntem oameni, și-am mai făcut și donații la viața noastră, deci, mă nțelegi, hai să nu… cutare și cutare.
Pe fondul emoțional al unei lumi care confundă grav „dreptatea“ din bătrîni cu actul de justiție, un asemenea discurs transformă dezbaterea despre o temă fundamentală într-o discuție despre fazele controversate ale unui meci de fotbal. Iar cei care sînt mai egali decît egalii lor jubilează. Pentru că atenția s-a mutat în altă parte. Și totul sfîrșește „cum trebuie“. În panaramă.
Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.
