„Sîntem nişte oameni destul de hăituiţi în branşa asta“ – interviu

Editura Polirom împlineşte 20 de ani. Un bun prilej pentru a discuta despre piaţa de carte şi problemele ei cu scriitorul Bogdan-Alexandru Stănescu, directorul editorial şi coordonatorul colecţiei „Biblioteca Polirom“. S-a întors recent de la Tîrgul de carte de la Londra, unde, printre lansări şi evenimente, a revenit în discuţie „conflictul“ între cartea tipărită şi cea electronică.

Ce s-a discutat la Londra?

Eu sînt cumpărător de drepturi de autor: la tîrgurile internaţionale, umblu pe la standurile editorilor, mă uit în cataloage, fac un fel de shopping, am puţin timp să particip la dezbateri. Nu văd o opoziţie între cartea tipărită şi cartea digitală – pentru mine, drepturile digitale sînt o anexă la contractul pentru drepturi de autor. Polirom a ajuns la peste 800 de titluri publicate în format digital. Ediţiile digitale sprijină lectura, iar eu sînt un maniac al cărţilor electronice: am descoperit această plăcere de a avea cartea imediat, pe loc, cumpărînd-o în format digital. Cred că a crescut numărul cititorilor pe dispozitive electronice.

De ce diferenţa de preţ între cartea tipărită şi cea electronică nu este atît de mare, în România, cum este în alte ţări?

Dacă ne referim la traduceri, există o clauză în contract: nu avem voie să punem un preţ mai mic de 70% din preţul ediţiei tipărite. Apoi, drepturile autorului pentru ediţia digitală sînt cel puţin 25% din preţul final, faţă de 8-9-10% în cazul ediţiei tipărite. Dar numărul de descărcări ale cărţilor electronice, la noi, este foarte mic. America stă cel mai bine la acest capitol. Am avut o discuţie cu un mare editor din Olanda, care îmi spunea că, la un bestseller care vinde cîteva sute de mii de exemplare, numărul de descărcări este de 2-300. Şi vorbim despre Olanda. Dar Olanda are un număr impresionant de librării.

În dinamica actuală a pieţei de carte, cine are cel mai mult de cîştigat?

„Caracatiţele media“, cred. De exemplu, grupul Bertelsmann are Random House, care a fuzionat recent cu Penguin, care a fuzionat cu Das Letras din Brazilia, unde urmează să scoată ediţii Penguin din clasici... Grupurile mari înghit din ce în ce mai mult şi cred că a acapara cît mai mult devine singura lor metodă de supravieţuire. Sînt asemenea Imperiului Otoman, care trebuia să cucerească tot timpul, pentru a exista.

Scriitorii au mai mult de cîştigat?

Scriitorii consacraţi, da: cei care au în spate un agent puternic şi o editură puternică. Cînd negociez cu un agent literar important, îmi dau seama că încearcă să scoată cît mai mult pentru un autor, nu doar să „bifeze“ apariţia lui într-o altă ţară. Se simte o grijă pentru autor. Un editor adevărat trebuie să aibă grijă de autorii lui.

Cu ce ai venit de la Londra?

Mîndria mea este că am reuşit să reînnoim contractul pentru Vladimir Nabokov, aşa încît vom edita toată opera lui în variantă paperback. În varianta hard cover mai avem de scos două cărţi. Una va conţine scrisorile lui către Vera, aştept manuscrisul la sfîrşitul lunii, cartea încă nu a apărut nici în SUA. Cealaltă este Pale Fire, celebra lui carte aşa-zis intraductibilă, care va apărea la Bookfest. S-a dovedit că nu e intraductibilă: e foarte bine tradusă de Veronica D. Niculescu, iar ediţia este îngrijită de Anca Băicoianu. 

Să revenim la piaţa românească. A suferit de pe urma crizei, dar am senzaţia că în ultima vreme situaţia nu mai e chiar disperată...

Nu stăm ca în 2008, cînd duduia economia, dar marii jucători de pe piaţă şi-au recăpătat suflul.  

Ce ştim despre românii care cumpără cărţi?

Sînt femei, în proporţie de 75%. Au studii superioare. Dar vezi şi o mulţime de liceeni la lansările de carte, cînd e vorba despre o vedetă. Sînt preferate în general numele mari şi cunoscute, nu anumite teme. Eventual numele cunoscute şi înainte de 1989. De exemplu, cu Umberto Eco mergi întotdeauna la sigur... S-ar părea că generaţia vîrstnică a „predat ştafeta“ celor tineri, care au crescut cu Eco în casă.

E un raport direct între succesul unei cărţi în străinătate şi destinul ei pe piaţa de la noi?

Nu neapărat. Am numeroase contraexemple. De pildă, Martin Amis: de cîte ori scoate o carte, ajunge pe primul loc în topurile de vînzări de pe Amazon, în UK. La noi nu are succes.  

În zona literaturii comerciale, ce anume se bucură de succes?

De cînd lucrez în branşă, am văzut foarte multe mode. În 2006, cînd am venit la Polirom, erau la modă templierii. Apoi s-a trecut prin zombi, vîrcolaci, acum sînt încă la modă vampirii. A venit şi moda romanelor poliţiste scandinave, cred că a trecut deja.

În ce măsură cartea beneficiază de industria cinematografică? Pentru că multe cărţi au fost ecranizate cu succes...

În unele cazuri, această relaţie funcţionează bine. De exemplu, Marele Gatsby: îl publicaserăm în mai multe ediţii pînă la apariţia filmului. Dar ediţia publicată cu afişul filmului s-a vîndut foarte bine. Filmul m-a dezamăgit, dar important e că oamenii cumpără cartea şi o citesc. Iar în cazul de faţă, nu e o carte cu vampiri...

Relaţia aceasta între film şi carte funcţionează şi la noi? Avem, de pildă, cazul lui Dan Lungu: Sînt o babă comunistă a fost ecranizată în regia lui Stere Gulea.

Funcţionează. Sînt însă şi cazuri cînd acest binom nu merge: de obicei, filmele sînt bune cînd se apropie de artă. Sînt foarte multe filme bune făcute după povestiri, nu după romane. Romanul nu lasă „spaţii goale“, trebuie să fie circular, „închide“ şi „deschide“, pe cînd povestirea lasă spaţii goale care îl pot stimula pe cititor, dar şi pe regizor. Trecerea romanului în film e o „traducere“, iar trecerea povestirii în film e o continuare, o colaborare, e ca un joc.  

Ce avantaje au editurile noastre, care funcţionează pe o piaţă mai mică, faţă de marii jucători de pe piaţa mondială?

Piaţa noastră e foarte concurenţială, în ciuda dificultăţilor cu care ne confruntăm. Cel puţin piaţa de traduceri. Se traduce la zi cam tot ce apare în străinătate şi are un anume succes. Nu prea rămîn netraduse, în ultimii ani, cărţile şi autorii care au luat Premiul Nobel, Booker Prize ori Prix Goncourt. Se traduc foarte repede. Urmăresc însă editurile mici şi ştiu cît de greu le este. Încearcă să lanseze autori necunoscuţi pe o piaţă mică. Fiind mică, devine sufocantă, la un moment dat. Aşa că ele trebuie să fie creative: dacă o editură mică nu este creativă, rămîne necunoscută.  

Trebuie să le recunoaştem importanţa acestor edituri mici, pentru că au lansat mai mulţi autori tineri decît în trecut. Această rampă de lansare a fost lăsată cumva editurilor mici – cele mari au abandonat interesul pentru autori necunoscuţi...

Aşa e şi în străinătate: editurile mari nu se ocupă cu scouting-ul, sau fac asta în mai mică măsură decît cele mici. Sînt şi acolo edituri mici, specializate, care se ocupă cu lansarea unor autori de povestiri ori de poezie. După ce sînt lansaţi, unii sînt preluaţi de editurile mari. Acesta e circuitul normal. 

Dar pînă de curînd, editurile mari făceau asta, la noi. Apoi a apărut colecţia „Ego. Proza“, coordonată de Lucian Dan Teodorovici, care a mizat pe autorii români.

Era anormal că se întîmpla aşa. Starea de „anormalitate“ provenea din faptul că, pînă prin 2004, nu interesa pe nimeni literatura tînără. În 2004, s-a petrecut o mişcare de marketing editorial şi a urmat o muncă editorială pentru a promova scriitori români într-o colecţie nouă, care apoi s-a maturizat şi a devenit un brand.

Ce avantaje are un autor care trece de la o editură mică la una mai mare?

Distribuţie şi promovare mai bune, vizibilitate mai mare, accesul la un public pe care o editură mică nu îl are.

Asta s-a întîmplat recent şi cu un autor consacrat: poetul Mircea Ivănescu, apreciat mai degrabă în cercul cunoscătorilor de poezie, a devenit cunoscut pe un plan mai larg în momentul cînd Editura Humanitas a publicat un volum masiv din poezia lui.

Relaţia e reciprocă: autorul preia din capitalul simbolic al editurii, iar editura beneficiază de valoarea autorului. Dacă nu există acest „traseu al simbolului“ între cei doi, vor avea de suferit cu toţii. În cadrul negocierilor pentru cumpărarea drepturilor de autor, o editură precum Gallimard, de exemplu, e avantajată: îşi permite să dea nişte avansuri mai mici decît Hachette, pentru că are capital simbolic, autorului îi va face bine să apară într-o colecţie de la Gallimard.

Care ar fi minusurile muncii editorilor de la noi? Ce nu fac destul de bine?

Unul dintre minusuri ar fi că le facem pe toate. Sîntem nişte oameni destul de hăituiţi în branşa asta – hăituiţi de presă, de cititori, de toată lumea. Ar fi foarte bine să existe mai mulţi bani în domeniu, să putem investi mai mult în promovare, să avem mai mult timp pentru a pregăti mai bine colecţiile. Ca să existăm, trebuie să producem. „Biblioteca Polirom“ a avut, în 2013, 78 de titluri noi. Şi fiecare titlu are în spate o negociere de copyright, o traducere, o revizuire, apoi redactarea, corectura ş.a.m.d. E o muncă enormă pentru fiecare titlu, în condiţiile în care oamenii care lucrează nu s-au înmulţit. E foarte greu să găseşti un redactor de carte bun. Poate sună a clişeu, dar asta e. Nu pentru că ar fi slab pregătiţi, ci pentru că nu sînt interesaţi de zona editorială, unde nu se plăteşte foarte bine. Redactorii sînt plătiţi la nivelul domeniului, care e mai mic decît altele. Şi, apoi, e munca propriu-zisă: redactorul stă la birou şi face, să zicem, 40 de şpalţi pe zi. E o muncă migăloasă, cere pasiune şi constanţă. Or, un om la 25-30 de ani nu prea vrea să facă aşa ceva.  

Sînt pline birourile de oameni care stau în faţa calculatorului...

Un redactor nu stă în faţa calculatorului, nu stă pe Facebook, nu joacă Tetris, ci munceşte efectiv. Căci, dacă nu îşi face numărul de şpalţi pe zi, nu apare cartea la timp. E o cursă contra cronometru.

Am senzaţia că au cam dispărut ediţiile de chioşc: mai apar foarte puţine cărţi împreună cu ziarele. Cum aţi privit acest fenomen, ca editor?

La început, în 2007-2008, ne-a îngrijorat. Ediţia de chioşc presupune un contract separat pentru drepturile de autor, faţă de contractul pentru ediţia de librărie. Editorii de ziare făceau un contract separat, care stipula ca acele volume să stea fix şapte zile pe piaţă, după care să se vîndă în anumite condiţii, foarte strict controlate. Or, pe piaţa românească nu ai parte de o asemenea stricteţe. De pildă, cărţile nu trebuiau vîndute în librării. Dar ele se găseau totuşi. Ediţiile de chioşc ne-au afectat într-o oarecare măsură, căci aceiaşi autori se găseau la preţuri mai mici. La un moment dat, a existat însă o inflaţie de astfel de produse, o explozie de produse de entertainment.   

Fragmente dintr-un interviu realizat de Marius Chivu ce poate fi urmărit integral pe live.adevarul.ro.