...Şi (puţină) politică
Vrem, nu vrem, ajungem şi aici. Şi încă destul de repede.
Am participat, în 2005, la un colocviu internaţional organizat la Sinaia de Centrul „Educaţia 2000+“, care a rămas, pentru mine, un reper inconturnabil. Era vorba despre dezvoltarea curriculară şi politici educaţionale – mai pe scurt, despre reformele din educaţie – în ţările foste comuniste din Europa Centrală şi de Sud-Est, şi din Asia Centrală: Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, Bulgaria, Albania, Serbia şi Muntenegru, Croaţia, Bosnia şi Herţegovina, Moldova, Estonia, Letonia, Lituania, Ucraina, Kazahstan, Tadjikistan, Kirgizstan... şi, bineînţeles, România.
Programul colocviului era, într-o primă instanţă, clar şi informativ. Reprezentanţii fiecărei ţări – de regulă, experţi care făcuseră parte din „echipele tehnice“ ale diverselor reforme – prezentau, cam într-un sfert de oră, cum decurseseră lucrurile la ei. Neaşteptat de repede s-a instaurat un sentiment de déjà-vu, ce avea să se întărească, imperturbabil, cu fiecare nouă prezentare, pînă în final: aceleaşi principii generale – punerea în acord a educaţiei cu democratizarea societăţii, cum altfel? –, aceleaşi obiective şi finalităţi – responsabilizarea profesorilor, formarea elevilor în spiritul valorilor democratice etc. –, aceleaşi pîrghii didactice şi instituţionale – flexibilizarea curriculumului, „centrarea pe elev“ a actului educaţional, descentralizarea sistemului şi sporirea autonomiei şcolare etc. –, chiar şi aceleaşi hibe – precaritatea resurselor pentru formarea profesorilor în linia noilor cerinţe curriculare, inerţia sistemului, deficienţele de coordonare şi de comunicare etc. – şi, last but not least, acelaşi „scenariu narativ“. Diferenţele notabile apăreau doar în cronologie, altminteri părea că fiecare ţară trecuse, la intervale diferite, prin aceeaşi „poveste“: un guvern sau un ministru mai îndrăzneţ a ridicat, la un moment dat, steagul reformei, sub care a adunat o falangă de specialişti, pentru a porni, precum spuneam, cam în aceeaşi bătălie. Iar după ce a îndurat vreme de un mandat sau, după caz, maximum două, vicisitudinile campaniei, cei nou-veniţi la frîiele puterii politice au decis să lase oştirea la vatră, pentru a începe, la rîndul lor, ceea ce s-ar putea numi – şi chiar s-a numit – „reforma reformei“: la noi, cel puţin, rigidizarea curriculumului (reducerea marjei şi a ofertei de opţionalitate, reorientarea către o abordare strict disciplinară, în detrimentul celei inter- sau transdisciplinare), stoparea descentralizării şi restrîngerea autonomiei şcolare, standardizarea probelor la evaluările naţionale (testele-grilă care se doreau aplicate la toate materiile, faimoasa „democratizare a fraudei“ şi victorie a învăţării mecanice prin postarea prealabilă pe net a subiectelor de bac) şi cîte altele.
În finalul colocviului, am stat şi ne-am bătut capul, în discuţii libere, cum pot fi explicate atîtea similitudini. Despre partea de concepţie, mai treacă-meargă: globalizarea, circulaţia tot mai rapidă a ideilor, aportul Băncii Mondiale, care se iţise cam peste tot în reformele educaţiei... Dar „povestea“? De ce, în ciuda decalajelor temporale – Ungaria, de pildă, se lăuda că a pus lucrurile în mişcare încă din comunism, România îşi începuse treaba în 1995, în ministeriatul lui Liviu Maior, al cărui nume merită pomenit tocmai pentru că e legat de „reforma tăcută“, operată la nivelul articulării ideatice, şi de aceea trecută sub tăcere, alţii se urniseră abia la sfîrşit de mileniu – fiecare ţară părea să repete, ca un fatum, aceleaşi cicluri de manevră? Era clar că nu putea fi vorba de un fenomen transfrontalier, acţionînd cumva pe „principiul dominoului“. Şi atunci?
Partea nostimă e că majoritatea participanţilor, lipsiţi totuşi de o cunoaştere internaţională detaliată a situaţiei – mă număram printre aceştia –, veniseră la colocviu cu convingerea că „reforma reformei“ se petrecuse doar la ei, din motive pur subiective, puse de regulă în seama unui personaj politic sau a altuia. Se vede însă treaba că nu era aşa şi că aveam de-a face mai degrabă cu o relaţionare stereotipă între educaţie şi politică, generată de condiţii interne în esenţă asemănătoare.
Acum, partea tristă e că o reformă amplă şi profundă are nevoie, ca să dea roade, de – spun specialiştii – cel puţin 10-15 ani de aplicare consecventă, cu toate retuşurile care îşi dovedesc necesitatea pe parcurs. Cum de au reuşit, de pildă, finlandezii cei atît de mult lăudaţi, iar ţările postcomuniste ba, în ciuda tuturor „pacturilor pentru educaţie“, agreate declarativ sau chiar semnate şi parafate?
Explicaţia stă, cred eu, într-o serie de factori conjugaţi. În primul rînd, precaritatea politicilor publice din arealul postcomunist, construite conjunctural, sub presiunea luptelor pentru putere şi orientate prioritar către capital de imagine şi mult mai puţin către un beneficiu real la nivelul societăţii. În al doilea rînd, receptivitatea scăzută în rîndul cetăţenilor faţă de ideile reformiste vehiculate şi puse în aplicare. Cît despre subestimarea rolului pe care îl joacă, într-un scenariu reformist, buna comunicare administrativă – altceva, iarăşi, decît „campaniile de imagine“ cu ţintă electorală – ce să mai vorbesc? În plină „bătălie canonică“, la sfîrşitul anilor ’90, am purtat zeci de ore de conversaţii, mai molcome sau mai focoase, cu elevi, părinţi sau chiar profesori de specialitate, pe tema noilor programe de liceu pentru limba şi literatura română, pentru care eram ţinut drept cap al răutăţilor. Mi-am făcut treptat obişnuinţa să strecor timid, după ce ascultam opiniile interlocutorului: „Nu vă supăraţi, le-aţi citit?“ „Să citesc... ce?“ – venea adesea cu nedumerire întrebarea la întrebare. „Păi... programele!“ „Trebuie? Nu-i de ajuns că ştiu ce face profesorul şi ce scrie în manual?“
Aş mai adăuga, între motivele erodării reformelor educaţionale din ţările ex-comuniste, graba cu care acestea au fost puse pe şine, folosind, de regulă, ca principal mecanism de aducere în faptă „duşul legislativ“. Nu e de mirare că mulţi s-au zbîrlit.
Sînt, probabil, şi alte motive ce ar putea fi invocate. Adresaţi-vă mai bine, în continuare, unui expert în politici educaţionale. Am şi eu cîţiva prieteni care chiar se pricep la asta. Nici unul nu mai lucrează în România, de multă vreme.
Văd că, oricît am încercat să mă restrîng, au mai rămas o sumedenie de lucruri de spus la chestiune. Aşa că, data viitoare, vrînd-nevrînd, tot despre politicale va fi vorba, sub sloganul „Nu ştie dreapta ce face stînga. Iar stînga, nici atît!“
Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea Bucureşti; coautor al manualelor de limba şi literatura română pentru liceu, apărute la Editura Humanitas Educaţional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.
