Sfîntul Petru şi conflictul de interese

Dacă te sună un coleg arheolog și zice: „Am făcut săpături acolo unde credeam că am putea găsi oasele Sfîntului Petru, dar nu le-am găsit“, ridici din umeri. Ai testat o ipoteză și s-a dovedit falsă – nu e nici o problemă, n-ai ce regrete științifice să ai. Nici creștinismul, la rigoare, nu are nimic de pierdut sau de cîștigat dacă s-ar găsi acele oase. Dar dacă te sună un coleg și zice: „Am găsit oasele Sfîntului Petru, dar le-am pus din greșeală într-un sac cu alte zece schelete și acum nu mai știu care erau“? Atunci, ca arheolog, indiferent că ești creștin, evreu sau musulman, te enervezi. Povestea e cam așa.

În 1939, sub altarul principal al bazilicii San Pietro din Vatican, cel acoperit de baldachinul de bronz al lui Bernini (foto), a fost găsit, la adîncime, dar chiar în dreptul altarului, un mic templu (aedicula), construit la mijlocul secolului II peste un mormînt mai vechi, aparent din secolul I d.Chr. Săpăturile s au desfășurat sub conducerea canonicului de la Sf. Petru, monseniorul Ludwig ­Kaas, dar în mare secret; cineva dinăuntrul bazilicii nu putea ghici că o echipă întreagă muncește în subteran. Prezența în jurul mormîntului a nenumărate monede, din secolele I-XV și din toată Europa (ceva ce puțini arheologi au găsit vreodată in situ), e tipică pentru locurile de pelerinaj. Pe un zid alăturat se aflau graffiti, inclusiv o referință directă la Petru și una la bătălia de la Pons Milvius, crucială pentru Constantin cel Mare și pentru creștinism, dar și nume de pelerini și monograme chi-rho. Și mai important, o inscripție fragmentară în greacă, de secol II probabil, s-ar putea întregi ca Pet[ru este] în[ăuntru]. Într-un capăt al mormîntului e găsită o bizară grămăjoară de oase. Medicul papei le analizează și declară că aparțineau unui bărbat solid, de 65-70 de ani. Pius al XII-lea anunță, deci, în 1950, că în sfîrșit s-a găsit mormîntul lui Petru, apostolul crucificat la Roma în timpul lui Nero. Dintre oase lipsea, semnificativ, craniul. Dar asta se potrivește perfect cu legenda conform căreia, încă în secolul IX, capul lui Petru ar fi fost transferat, ca relicvă, la San Giovanni in Laterano. Papa trimite totuși oasele unui mare profesor de antropologie medicală de la Palermo, care după o minuțioasă expertiză raportează că ele proveneau de la doi bărbați de 50 și ceva de ani și o femeie de 70-75 de ani, printre ele fiind și oase de cocoș, porc și cal. Papa a înghețat cu raportul în mînă. Acum să mă întorc la rezultatele săpăturilor: într-un mic zid cu funcție de contrafort de lîngă aedicula (zidul G, de la graffiti, perpendicular pe muro rosso, în rapoartele arheologice) se mai găsea o nișă (loculus), îmbrăcată în marmură. Un arheolog iezuit din echipa lui Kaas spune că în nișă n-au fost găsite decît cîteva minuscule așchii de os. În 1963 însă, o celebră epigrafistă italiană, Margherita Guarducci, îi transmite noului papă Paul al VI-lea, cu care era prietenă de familie, că știe de la șeful zilierilor de la săpătură cum că monseniorul Kaas ar fi scos din acea nișă, fără să afle echipa de arheologi, niște oseminte, între timp uitate pe undeva. Acestea sînt regăsite prin depozite și analizate și ele la Palermo (la douăzeci de ani de la descoperire), și se dovedesc de data asta a aparține unui bărbat, tot solid și tot de vreo 60-70 de ani. Urmele de sol de pe ele confirmă că provin din zona cimitirului de sub cripta Sf. Petru; printre ele se află fire de aur și resturi de veșmînt vopsit cu purpură. Craniul e prezent, dar nu și labele picioarele. Asta însă se potrivește foarte bine cu tradiția conform căreia Petru a fost crucificat cu capul în jos; pentru ca trupul să fie coborît de pe cruce, picioarele au trebuit evident să fie tăiate. Papa Paul al VI-lea anunță deci, în 1968, că oasele lui Petru au fost identificate.

Arheologic, este improbabil ca unul dintre cei doi bărbați din mormîntul de sub aedicula, sau cel din loculus, să fi fost Petru. Pe de altă parte, nu e imposibil și, în orice caz, dacă Petru putea fi găsit undeva, ca rezultat adică al unei investigații raționale, atunci acolo erau șansele cele mai mari să fie găsit. Constantin cel Mare nu și-a chinuit degeaba constructorii să demoleze și să niveleze în neștire tocmai într-o zonă cu multe alte monumente, ca să suprapună absida marii lui bazilici exact peste aedicula respectivă, cînd avea la dispoziție alte zone mult mai aerisite. E clar că a vrut să se lege, dacă nu de un adevăr ferm, în orice caz de o tradiție foarte puternică. Însă chiar dacă toți cei din echipa de cercetători a Vaticanului au avut cele mai bune intenții, din păcate în anumite situații suspiciunea de fraudă are cam aceleași consecințe ca frauda însăși. E păcat că a trebuit să fie așa: o săpătură insuficient documentată, făcută de o echipă în care toată lumea a fost în aparența conflictului de interese și din care tocmai descoperirea esențială a fost scoasă pe furiș. Consecința este, cu alte cuvinte, că Vaticanul a adus argumente științifice în favoarea credinței, argumente însă în științificitatea cărora trebuie să crezi. 

Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Trecerea, Cartea Românească, 2016.

Foto: wikimedia commons