Sentimentul neromânesc al banlieu-ului
Dle Văcăroiu, recitesc şi nu-mi vine să cred: această a 7-a epistolă pe care v-o trimit din cele străinătăţi riscă să fie cea mai optimistă dintre toate. Iată dar cum a început totul. Se face că la începutul acestei săptămîni eram într-o sală a Parlamentului European şi, pierdut o clipă în gîndurile-mi repede alergătoare, priveam pe pereţi. Cînd colo, pe pereţi, ce să vezi? Nu stucaturi, briz-brizuri, vitralii, marmură verde şi imaginea mov a dlui Funar - ca în Senatul pe care-l păstoriţi (reiau rugămintea: în caz că..., nu uitaţi să-mi spuneţi etc.). Aici, la Bruxelles, pe toţi pereţii, de jur-împrejur, sînt dispuse cabinele translatorilor (20-30 de cuşti de sticlă). În cele ce lucrează sînt cîte 2-3 tălmaci. Un mini-Turn Babel cu microfoane şi căşti, care le permite celor din sală să vorbească pe limba lor, în speranţa că-s mai convingători. Totdeauna am fost de părere că Babelul începe acolo unde se opreşte înţelegerea fiecăruia - şi uite confirmarea (îmi spuneam eu). Limba română încă n-a prins nici o cuşcă - dar o va face, dacă-i păcălim în 2007. Cum? Nu vă place exprimarea mea? Staţi uşor, nu e ce credeţi! Doream să spun că noi, românii, nici în 2007 nu vom avea nevoie de translator, ştim franceza din tradiţie, engleza de pe www., italiana din fotbal, spaniola de pe Acasă ş.a.m.d. Şi deodată, cum priveam la vorbăreţii din celulele de sticlă, cum mîngîiam eu exemplarul matinal din Le Figaro (ziar ce şi-a schimbat macheta pe la începutul lunii trecute) şi pe cel de amiază din Le Monde (care s-a schimbat la faţă odată cu ediţia datată 8 noiembrie), cum priveam eu la titlurile catastrofale de pe primele lor pagini, numai ce m-a izbit un tsunami de optimism. Dle Văcăroiu, fac pariu cu dvs. că vom fi, nu peste multă vreme, martorii celei mai radicale schimbări de imagine pe care România a trăit-o în ultimii 70 de ani. Şi încă una - ţineţi-vă bine de scaun! - în sens pozitiv. Ca să mă înţelegeţi mai bine, trebuie să vă spun că am întîlnit aici români care fac o treabă excelentă. Ştiu că v-am povestit, tot aici, despre o gitană care-ntinde mîna-n buza Parlamentului UE; din fericire, nu e singura vorbitoare de română din perimetru. Presimt că o vreme problema romilor central-europeni va intra într-un con de umbră; Occidentul tinde să fie foarte încălzit (înţelegeţi ce vreau să spun) de rebeliunea magrebină, aşa că... Aşadar, am cunoscut la Bruxelles, pur întîmplător, doi zidari, un informatician şi un stomatolog - români. Nu mi-a fost dat, în ultima vreme, să întîlnesc oameni mai zîmbitori şi mai bine în pielea lor, cum se spune. Muncesc cu acte şi iau între 40 şi 80% din cît cere un belgian cu calificare similară. Şefii îi simpatizează, colegii mai bombăne, dar îi înţeleg, treaba merge, banii intră în bancă şi o parte ajung în România, familia de-acolo e mulţumită. Ei bine, dle Văcăroiu, ceea ce ne paşte este acest tip de rescriere a legendei noastre. Cerşetorul, şmanglitorul sau aurolacul români au fost aici (ca imagine) marfă de import numai cît efigiile lor spălăcite n-au pus în pericol slujbele occidentalilor de rînd. Cîtă vreme ne vedeau (cenuşii, bezmetici, îmbătrîniţi prematur, fără dinţi între gingii sau cu punga la gură) pe vreun ecran TV mai era cum mai era. Acum încep să vadă şi altceva: ne văd tineri, comunicativi, repede integrabili, nu foarte pretenţioşi, rentabili la un preţ sub nivelul pieţei, cu viză în paşaport, cu cruce la gît, cu haine şi moravuri europene. Cum s-ar spune, dle Văcăroiu, o parte din această Românie de azi intră în competiţie cu acest Occident, la el acasă. După 2007, acolo unde instalatorul polonez mănîncă o pîine vor mai veni stomatologul român şi inginerul bulgar. Ce observ eu, grăbit şi nesistematic, este că românii ajunşi aici cu acte nu trăiesc şi nici nu dezvoltă complexele periferiei. În viitorul previzibil ei nu vor arde maşini şi nici nu se vor bate, noaptea, cu flic-ii. A nu se înţelege, dle Văcăroiu, că asta ne va face brusc mai iubiţi. Nu. Dacă mîine s-ar face un referendum în Occident cu privire la soarta noastră în UE, fiţi sigur că noi şi bulgarii am mai sta ceva pe margine. Dar nu. Va fi o decizie politică, luată de parlamentele lor. Pînă acum, vreme de zeci (sute?) de ani, occidentalul de rînd, om de treabă, ne-a compătimit. Eram departe unii de alţii. În ochii esticilor, vesticii erau o noţiune şi cam atît - şi reciproca. În curînd, compătimirea va face loc concurenţei. Acuma, deh, rămîne să ne hotărîm noi dacă reţinerea din teama de concurenţă (pe care o vom cunoaşte) este preferabilă reţinerii din compasiune (pe care am tot cunoscut-o). Eu aş zice că este.
