„Sentimentul înfrîngerii este mult mai intens decît cel al victoriei“

În cele mai multe sporturi, cum ar fi fotbalul, tenisul, baschetul, handbalul sau înotul, carierele pot dura 10-15 ani sau, în mod excepțional, chiar 20 de ani. Cariera unui jucător de snooker (unde solicitarea fizică nu e chiar atît de puternică) se poate întinde pe durata a trei decenii, dacă nu și mai mult. Asta face ca jucători foarte tineri să ajungă să joace cu adevărate legende, campioni pe care nici măcar nu au apucat să-i vadă în gloria tinereții lor, pentru că erau prea mici sau nu erau născuți. Din același motiv se întîmplă ca mari glorii trecute să ajungă să pară niște jucători destul de banali. E un joc în care poți îmbătrîni.

Stephen Hendry nu a jucat chiar 30 de ani ca profesionist, dar a avut două perioade distincte în cariera sa. În anii ’90 era cel mai bun, iar în anii 2000 era printre cei mai buni, fără să mai fie însă numărul unu. De ce mă refer la Stephen Hendry? Pentru că deocamdată rămîne cel mai mare campion din istoria acestui joc: a cîștigat de șapte ori Campionatul Mondial și timp de nouă ani neîntrerupți s-a clasat pe primul loc în lume, dominînd categoric arenele de snooker. Și pentru că a scris o carte cu totul specială (împreună cu Tom Henry) în care-și povestește viața (Eu și masa, apărută anul trecut și tradusă recent în deja celebra colecție de autobiografii a editurii Publica).

Deși urmăresc snooker-ul de mulți ani, nu-l mai țin minte decît foarte vag pe Hendry în perioada sa de glorie din anii ’90. Îl știu, în schimb, în anii de „decădere“. Era încă un jucător foarte bun, dar declinul se remarca mai ales în atitudinea lui. Părea că se simte ca o umbră a marelui campion care fusese, un jucător deprimat că nu mai e vioara întîi. Exact despre asta vorbește în bună parte din cartea amintită și e interesant de aflat ce se întîmplă în mintea unui asemenea campion care trăiește în paralel cu propria legendă. El însuși vorbește despre cele „două reprize“ ale carierei sale: „În prima repriză, am dominat și mi se părea normal să cîștig trofee. Repriza secundă a fost marcată de o pantă descendentă, dintr-un loc în care totul mi se părea foarte ușor spre un punct în care totul a devenit incredibil de greu. Sentimentul înfrîngerii este mult mai intens decît cel al victoriei. Credeam că mi se cuveneau victoriile, astfel că am primit foarte greu înfrîngerile“. Hendry, care după ce s-a retras (în 2012) a devenit printre altele și comentator de snooker, recunoaște sincer că încă e gelos pe cei care cîștigă Campionatul Mondial, un trofeu care la un moment dat părea făcut doar pentru el: „Deși mă bucur pentru cel care cîștigă, încă mă doare să văd pe altcineva ridicînd trofeul“.

Pe lîngă talentul uriaș pe care-l avea, Hendry a fost și un luptător pe măsură. În 1994 a cîștigat Campionatul Mondial cu un cot fracturat (nu chiar cel de la mîna cu care ținea tacul). A reușit și recuperări de scor incredibile, ba chiar și un break maxim în meciul decisiv al unei finale, la Liverpool, împotriva nimănui altcuiva decît Ronnie O’Sullivan (preluînd parcă modelul, acesta din urmă avea să reușească la rîndul său, zece ani mai tîrziu, un break maxim într-un joc decisiv dintr-o semifinală cu Mark Selby). La un moment dat însă, magia din jocul lui Hendry a dispărut pur și simplu, iar toate eforturile sale de a-l regăsi pe „vechiul Stephen Hendry“ au fost sortite eșecului. Pe firmament a început să strălucească tot mai tare Ronnie O’Sullivan, care într-un fel l-a detronat, la fel cum Stephen Hendry îl detronase pe Steve Davis. Chiar dacă nu are la fel de multe recorduri ca Hendry, O’Sullivan e mai popular, probabil pentru că e mai temperamental. Scoțianul Stephen Hendry era supranumit și Ice Man. El mărturisește că, de fapt, a fost un timid. Silit de împrejurări, a învățat să facă față în diverse împrejurări publice și în confruntările cu jurnaliștii, dar singurul loc în care se simțea totuși în largul său era la masa de snooker, care-l făcea să uite de orice altceva. Descrie acest sentiment, la masa de joc, într-un meci important: „Orice altceva dispare și deodată ai în față o viziune parcă de tunel în care aproape poți vedea evenimentele petrecîndu-se înainte ca tu să le pui în mișcare. Ești doar tu și masa. Se poate în-tîmpla orice în jurul tău; poate fi chiar o crimă în public și tu n-ai observa-o“.

Chiar dacă, pentru Hendry, „repriza secundă“ a carierei sale a fost chinuitoare, în cartea pe care a scris-o aceasta este partea cu adevărat interesantă. Nu știu dacă intenționat sau nu, povestea are în ea ceva trist, parcă în acord cu figura ușor deprimată a jucătorului, în ultimii ani ai carierei sale. E povestea pierderii harului.