Școala, dintr-o extremă în alta

Nu-mi plăcea niciodată ziua în care începea școala. Faptul că luminoasa și tihnita vacanță de vară, cu toate călătoriile și bucuriile ei, rămînea definitiv în urmă, că zilele se micșorau, că iarna și frigul se apropiau și începea stresul drumului zilnic pînă la școală, al temelor, al „ascultării la tablă”, al extemporalelor și al multor responsabilități impuse de alții îmi dădea în fiecare an senzația că parcă intram într-un lung și întunecat tunel. Nu-mi lipseau dorința și curiozitatea de a învăța lucruri noi, ba chiar mi-aduc aminte cît de tare mă pasionau unele probleme de geometrie sau de fizică, cît de mult îmi plăceau lecțiile de geografie sau poveștile din istoria universală. Problema cu școala era însă alta și, cu siguranță, pe atunci nu știam s-o numesc.

Prima din primele zile de școală, cea din clasa întîi, a fost un moment confuz în care n-am înțeles cine și ce vrea de la mine, ce căutam eu acolo între atîția alți copii necunoscuți și derutați la rîndul lor (deși de asta nu-mi dădeam seama) și cît va dura acea nouă și neobișnuită situație în care trebuia să stau în fiecare zi departe de părinți, departe de prietenii de joacă pe care-i știam și să mă obișnuiesc cu o „tovarășă” învățătoare care promitea să ne fie ca o mamă (cum se putea una ca asta?) și cu statul cuminte în bancă. S-au ținut discursuri și în careul din fața școlii, și în sala de clasă pe care o vedeam prima oară. Și astăzi se țin, e poate normal. Dar pe atunci erau cu Partidul, cu minunatele noastre condiții, cu „viitorul luminos” și alte asemenea aiureli care, evident, mi-au sporit buimăceala. Eu aveam nevoi mai simple, să îndrăznesc să-mi suflu nasul în clasă, să descopăr un loc de unde pot să beau apă sau unde să pot să fac pipi. Și simțeam că „tovarășa”, cît o fi fost ea de grozavă, nu avea nici timp și nici dispoziția să se ocupe de grijile mele. De fapt, eram pe cont propriu, colegii nu erau decît niște potențiali concurenți, iar din partea învățătoarei sau, și mai rău, din partea tuturor mutrelor ălora severe care vorbiseră în fața careului nu mă puteam aștepta decît la supraveghere, observații, pedepse și cine știe ce alte lucruri neplăcute. În plus, percepeam că, odată ajuns acolo, în general se aștepta ceva de la mine, mi se cerea ceva. Desigur, să învăț bine, cum ni se spunea tuturor, dar în acel moment nu mi-era prea clar ce însemna asta. Purtam și-o uniformă, la fel ca toți ceilalți, niște pantaloni bleumarin și o cămașă în picățele, pe care nu le simțeam ca fiind ale mele. Erau ca un fel de ținută oficială, pe care alții voiau să o port. Era chiar obligatoriu. Intrasem într-o lume în care nu mai făceam ce voiam eu, ci ce voiau alții. Era ca și cum, la șase ani deja, viața civilă, viața de acasă, se încheiase sau măcar se înjumătățise.

Din acel moment, totul s-a scindat. Pe de-o parte erau părinții, pe de alta tovarășa, pe de-o parte acasă, pe de alta la școală, pe de-o parte noi, pe de alta ei. Tot ce ținea de „noi” era natural și plăcut, tot ce ținea de „ei” putea fi potențial periculos. Cu mulți dintre colegi m-am împrietenit în cele din urmă, cu profesorii, aproape niciodată. Au rămas de partea cealaltă a baricadei. I-am perceput adesea ca pe niște potențiali inamici sau, mai exact, ca pe reprezentanții unei autorități represive. Evident, nu știam mai nimic despre politică, în clasele primare cel puțin, dar simțeam cumva nefirescul din acea societate, tensiunea dintre autorități și populație. Descopeream încetul cu încetul tot felul de discrepanțe și minciuni. Mulți dintre profesori n-aveau, bineînțeles, nici o vină. Propriii mei părinți erau profesori și trei dintre bunicii mei tot profesori fuseseră. Nu conta. În ce-i privea pe profesorii mei, eu în general am perceput mai degrabă rolul cu care erau învestiți de acel regim. Erau educatorii noștri oficiali. Nu puteam fi prieteni, mai ales că ei apelau în acele vremuri la pedepse fizice, erau autoritari și nu rareori, mai ales din perspectiva de astăzi, chiar abuzivi. De aici venea poate și marea bucurie a chiulului. Era o metodă prin care simțeam că păcălesc sistemul, că mă răzbun. Era asemeni datoriei fiecărui prizonier de a încerca să evadeze, hărțuindu-și astfel dușmanul. La fel, orice farsă sau act de indisciplină pe care le comiteam la adresa cîte unui profesor mi se păreau perfect justificate. Și nu numai mie, ci și multor colegi. Da, astăzi realizez că, într-o oarecare măsură, mă simțeam ca un fel de ostatic, într-un mare lagăr. Era chiar așa-numitul lagăr comunist. De multe ori, cînd mă îndreptam dimineața către liceu, îmi închipuiam că o să-l găsesc în flăcări, adică deja bombardat cumva peste noapte de forțele democrate aliate. Sigur, sentimentele astea nu erau foarte conștiente și nici permanente în mintea mea. Dar erau undeva pe acolo.

Și dacă pe atunci școala era urîtă de unii elevi ca mine, acum ea este pur și simplu desconsiderată de foarte mulți. Instituțiile de învățămînt par a fi adoptat ideea de inspirație comercială că „elevul nostru e stăpînul nostru” și s-au axat mai mult pe satisfacerea dorințelor și nevoilor de moment ale elevilor și părinților decît pe folosirea celor mai potrivite metode de învățămînt. S-a sărit dintr-o extremă în alta. Calea cea mai bună e probabil și cel mai greu de găsit.