Science-fiction à l’ancienne (I)
Antichitatea are cîțiva ironiști de primă mînă, al căror staroste e Aristofan și al căror jeune turc (de limbă greacă) e Lucian din Samosata. Abia Renașterea recuperează integral registrul spiritual al ironiei și cînd o face, prin Erasmus, este tocmai datorită frecventării lui Lucian. Am recitit de curînd Istoria adevărată, un fel de parodie turbonucleară a Odiseii, scrisă acum 1800 de ani.
Formal, cel mai mult contează că Lucian e primul autor de literatură științifico-fantastică. Călătoria pe Lună descrisă de el devine un compendiu de artă militară la nivel galactic, dar și o etnografie a locuitorilor corpurilor cerești. (Asta din urmă nu era ceva nou. De la pitagoreici încolo se răspîndește ideea unei Luni populate; Seneca pomenește pe unii stoici care credeau că și Soarele este populat.)
Luna și Soarele se află în război deoarece Luna intenționa să-și trimită săracii să fondeze o colonie pe Venus. Vedem la lucru un fel de păianjeni mai mari ca insulele Ciclade, care construiesc punți între Lună și Luceafăr, pe care se instalează armata selenită. Mai tîrziu, Imperiul Solar învingător ridică un zid care să împiedice razele Soarelui să mai ajungă la Lună. (Deja Tales și Anaximene știau că lumina Lunii vine de la Soare.) Tratatul de pace dintre helioți și seleniți stabilește apoi că noua colonie de pe Luceafăr va fi fondată în comun. Textul tratatului e parodiat după cel încheiat cîndva între Atena și Sparta, așa cum e redat de Tucidide, al cărui stil înalt Lucian îl folosește adesea în bășcălie.
În Istoria adevărată, Luna e deci un fel de Pămînt mai mic, cu clase sociale, politici imperialiste și războaie. Acolo, bogații se îmbracă în sticlă, săracii în bronz; bogații au multe seturi de ochi, săracii trebuie să împrumute; bogații au penis prostetic de fildeș, săracii, de lemn. Cupe speciale transformă aerul în apă. Pe Lună mai există puțuri în care cobori ca să auzi tot ce se vorbește pe Pămînt și, dacă te uiți într-o oglindă, vezi tot ce se petrece acolo. (Nu e clar dacă aceste puțuri sînt legate de craterele lunare, care altminteri, în doctrina pitagoreică, erau considerate a fi reflecții ale oceanelor de pe Pămînt în oglinda Lunii.) Lucian mai consemnează că, pe Lună, un bărbat e considerat frumos doar dacă e chel. Observația asta ne dă probabil și ceva informații asupra situației capilare a lui Lucian. Cît despre femei, pe Lună nu există așa ceva. Există însă „dendriți“, bărbați găsiți în ghindele uriașe ale unui copac falic, crescut el însuși prin plantarea unui testicul. E un detaliu care nu face din Lucian un arbitru al eleganței, dar contează: la 1500, Istoria… lui apăruse deja în patru traduceri latinești. Lumea bună a Renașterii consuma de toate.
Ar fi trebuit să spun de la început că toată Istoria adevărată este concepută de Lucian ca un tur de forță al minciunilor. El chiar așa începe, declarînd că va povesti lucruri care nu există și nu au cum să existe, luînd peste picior poveștile cu popoare stranii din Herodot sau Ctesias. Pe cei doi Lucian îi regăsește, cîteva pagini mai tîrziu, în bolgia cea mai de jos a Infernului, ocazie cu care se felicită că nu a spus niciodată minciuni, caz în care l-ar fi putut paște o soartă similară. Dar ținta ironiilor lui sînt și filozofii, teologii și retorii (și acei autori moderni de SF pentru care o lume extraterestră se confecționează rapid umflînd-o puțin pe‑a noastră cu o pompă sau schimbînd capetele animalelor între ele). Apropo de născociri: pasaje întregi din Istoria… lui Lucian au fost încorporate ca atare în Aventurile baronului Münchhausen.
Se poate scrie mult despre episodul călătoriei pe Lună, extrem de rar în literatura antică (culmea e că tot Lucian mai scrisese despre așa ceva, acolo însă într-o cheie mai degrabă moralistă decît de anticipație). Dar Istoria… este de fapt povestea unei mult mai lungi călătorii, pornite prin strîmtoarea Gibraltar spre vest, cuprinzînd și alte anti-Pămînturi și spații interemediare. Mai notez aici o întîmplare pentru uzul oenologilor (oameni extraordinari). Pe chiar prima insulă unde Lucian și tovarășii săi sînt aruncați de furtună, ei găsesc o podgorie cum alta nu e: din fiecare butuc creștea un trup nespus de frumos de femeie, ale cărei degete și al cărei păr deveneau coarde pline de struguri. Văzînd grupul de turiști îmbrăcați de scandal, aceste doamne prerafaelite cu apucături vegetale i-au salutat și le-au vorbit în limbile lidienilor și indienilor, dar majoritatea – ce să vezi – în grecește. Apoi i‑au sărutat pe gură, îmbătîndu-i, notează rebusistul nostru; ceremonia de bun-venit continuă, firesc, cu un moment sexual, la capătul căruia cîțiva din tovarășii lui Lucian se regăsesc încurcați definitiv cu tinerele respective, prefăcîndu-se la rîndul lor, pe jumătate, în viță-de-vie. Pasajul de dragoste campestră/psihedelică amintește iconografic – asta îl și inspirase poate pe Lucian – de scenele în care, în artă, Dafne, nimfa pe care o stalkărea Apollo, se transformă în laur. Aș adăuga aici că arheologia viței-de-vie în România are mult de lucru. Soiurile de struguri care creșteau aici în antichitate sînt încă insuficient definite academic.
Eroul lui Lucian, un fel de Gulliver cu Voltaire în rucsac, își continuă călătoria săptămîna viitoare.
Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal, Humanitas, 2019.
Foto: Moon, de Johannes Hevelius
