Sălcii, stuf, peşte, păsăret
Sînt unul dintre cei care au copilărit pe lîngă bălţile Negoiului. Negoiul este un sat la baza Doljului, cum cobori prin Băileşti spre marginea de jos a hărţii. Pe şoseaua naţională ce merge paralel cu Dunărea, satul Negoi e reperabil exact între Catane (la Est) şi Rast (la Vest). În acest caz, în Sudul Olteniei, Estul şi Vestul sînt concepte stranii; între Estul Negoiului şi Vestul său nu e mare diferenţă; pe-aici, graniţele unui sat sînt garduri de sîrmă, boscheţi şi coceni de floarea soarelui legaţi, împrejmuind locuinţe mărginaşe modeste, dintre care nu puţine-s ale unor romi a căror bătătură pare-a fi arsă. Cu tot discursul egalitar abundent, regimul comunist a schimbat prea puţin graniţele unui (de fapt, oricărui) sat doljean: casele mai bune - vechi, chiabureşti sau din '50-'70 - se află pe linia bisericii, a fostului castel boieresc şi a monumentului din centru dedicat victimelor Marelui Răzbel; abia tîrziu în anii '80, odată cu depopularea cronică, familii răzleţe de romi au ajuns în case la şosea sau pe uliţe mai centrale - astfel încît azi nu-i foarte greu să găseşti pensionari fără dinţi în gură care (fără argumente, incoerenţi şi incorecţi politic) regretă vremuri incerte din trecutul recent. În aceste zile, satul Negoi a atins o culme a celebrităţii: alături de Catane şi Rast, el a fost unul dintre cele mai afectate de revărsarea Dunării. Lucru de negîndit vreodată înainte, în toată istoria sa, Negoiul a ajuns pe burtiera televiziunilor - prin cei (la ora la care scriu) 250 de săteni ridicaţi de jandarmi din casele lor cu apa ajunsă la geam. Ca unul care păstrează în minte ceva din parfumul, topografia şi misterul locurilor, mă consider dator cu o ipoteză. Dunărea este la 4 kilometri de marginea de Sud a Negoiului; din întîmplare (dar ce mai e întîmplare în lumea noastră?), bunicii paterni au locuit pînă la moarte pe această muchie de jos a României rurale; din prispa lor - nu foarte înaltă - se vedea, ca prin ceaţă, digul Dunării, zimţat de un şir de plopi de nedistins unul cîte unul, dar care, împreună, formau un tiv pe verticală al graniţei, dincolo de care se întindeau Dunărea, apoi Bulgaria, apoi alte minuni ale lumii. Cei 4 kilometri dintre sat şi fluviu erau marcaţi de un drum rău de tot - pămînt bătut, muşcat de ploi şi tractoare, cleios toamna şi foarte prăfos vara. În copilăria mea, de-a lungul acestui drum - mai către digul Dunării - am prins încă un paradis verde de stuf, greieri, sălcii bătrîne şi găunoase, ochiuri de apă în care săreau peşti şi orr-rrăc-ăiau broscoi, cu păsăret tînăr. şi neliniştit (de la tenebroasele bufniţe şi pînă la nişte bîtlani albi, aristocratici, cu picioare lungi, ceva între barză şi egretă). Aceste ochiuri erau resturile bălţilor de-altădată ale Sudului oltean, care se întindeau de la Corabia spre Bechet, Bistreţ, pînă la Poiana Mare, Cetate şi Calafat; bălţi revolute, trăind în poveşti semi-mitice ale bunicilor, întinderi de apă care, odată venit comunismul, au fost secate şi transformate în lanuri de porumb. Fără mare succes, totuşi. Oamenii cu ceva cunoştinţe spun că bălţile d'antărţ se formaseră în mici depresiuni poduite natural cu marnă argiloasă sau cu argilă greu permeabilă, din care motiv apa, adunată din ploi sau din revărsările anuale ale Dunării, ţinea pe loc pînă în primăvara viitoare, cînd noi ploi şi noi revărsări restabileau nivelul - şi tot aşa. Agricultura socialistă a putut seca bălţile, dar nu a putut schimba structura pămînturilor. Tot în copilăria mea, de-a lungul acestui drum, pe lîngă sălcii, pe lîngă bălţi, mergeau - mai toată vara şi obligatoriu de fiecare 23 august! - tinerii la Dunăre. În anii mai ploioşi, în urma acestor peripluri estivale, răzbăteau dinspre lăstărişurile Dunării pînă în sat ştiri (id est bîrfe) zemoase: cum că al lui cutare a fost văzut cum o pipăia pe a lui cutare ş.a.m.d. În anii mai uscaţi, Dunărea - mai scăzută - curgea mai repede, iar uneori lua cu ea, spre jalea unor familii, unul sau doi înotători mai inabili. Desigur, erau şi ani în care unii se pipăiau, iar alţii se înecau - ce vreţi, nu-i vorba de extreme, ci doar de marele ciclu al vieţii. Resturi ale marilor bălţi de altădată - din care, fără exagerare, se scoteau peste an care de peşte (de unde credinţa profund oltenească după care peştele şi brînza ar fi pomana săracului!) -, ochiurile de apă de pe drumul dintre Negoi şi Dunăre au rezistat pînă pe la începutul anilor '90. Desecărilor comuniste le-a urmat anarhia postcomunistă. Canalele de irigaţii - cîte erau - au fost jefuite de dalele de ciment şi ţevile de aluminiu, sălciile au fost tăiate, vîndute şi puse pe foc, fîntînile de lîngă drum au secat, necurăţate. Nu-s din cale-afară de paseist, n-am etatea proprie lamentaţiilor de pe vremea mea, nu mai am nici bunici (ei, ca şi negoienii vremii lor, s-au retras în cimitir), nu mă pricep la hidrologie, încălzire globală etc., ci doar trăiesc cu impresia - privind la TV - că în Sud marile bălţi ale Olteniei trag să se refacă, în ciuda oamenilor şi împotriva lor dacă-i cazul, acolo unde sute (mii?) de ani au dat locului sălcii, stuf, peşte şi păsăret.
