Rude, prieteni, starlete şi narcisişti - plus o victimă
În urmă cu ceva luni scriam, aici, despre cît de tipic mor rocker-ii noştri: din certuri conjugale (Emil Laghia), din tutun & alcool (Liviu Tudan), din accident de maşină (Teo Peter). La fel, Laura Stoica: cum spunea un actor american vestit şi rebel (el însuşi dispărut devreme), a trăit în viteză şi a murit tînără. Partea neplăcută în această dispariţie nu a fost doar moartea în sine (un fapt de o tristeţe supremă, date fiind circumstanţele), ci şi felul în care această tînără a devenit, prin eforturile unor creaturi fără scrupule, eroina unei prime felii de postumitate deghizată în spectacol dezgustător de ineleganţă şi ipocrizie. Un accident de maşină cu trei victime (sau patru!) a devenit un circ mediatic, în care indivizi şi individe din TV, precum şi mase atrase spre scena cimitirului ca molia de becul catodic, au dat tot ce aveau mai dubios. E greu de conceput, pentru o minte normală, de ce s-a sărit peste decenţa reculegerii, de ce a fost nesocotită atît de scabros cuvenita tăcere cernită a durerii şi de ce şi cum a fost posibil ca această tînără femeie - chiar mai înainte ca peste coşciugul ei să cadă pămînturi - să fie îngropată în vorbe de clacă (unele sincere, altele tembel-pretenţioase). Ţara care a avut o "revoluţie în direct" (plină de vorbe şi de scamatori, cum se ştie) a trăit în direct şi o înmormîntare - şi, iarăşi, nu au lipsit peroraţiile şi panglicarii. Cine era, aşadar, Laura Stoica? O voce pop-rock (din "familia" italiancei Gianna Nannini) care, deşi ar fi meritat mai mult, a avut cîţiva (puţini) ani de glorie şi mai bine de un deceniu de uitare. Lansată la începutul anilor '90 (cînd rock-ul mai era încă sinonim cu eliberarea), Laura S. a fost rapid detronată de creaturile prefabricate ale consumismului lumpen - de la manelişti la demoazelele cu grade variate de tupeu şi goliciune (vestimentară şi craniană). Interesant statutul de vedetă non-vedetă al dispărutei: ea nu colorase pagini 16+, nu divorţase/nu se căsătorise în văzul lumii, nu bîrfise, nu tapase de bani moşneguţi în devenire, nu se bălăcărise, nu se gudurase şi nu hăhăise, cu rimelul dat peste cap, prin studiouri de şantan. Cine-s cei care au bocit-o prin studiouri? Ei bine, e greu să răspunzi aici fără să superi pe cineva. Îmi asum riscul - pentru că penibilul a fost fără margini şi trebuie taxat. Decesul a adunat rude răvăşite, prieteni îndureraţi, starlete de duzină şi narcisişti de profesie, ce-au creat prin ei înşişi spectacolul indecent de vizibil (şi prin aceasta urîţit) al unei morţi devenite eveniment tele-naţional, în care rudele prime (mama, fratele) sînt vînate pentru exclusivităţi masochiste, iar colegi/cunoştinţe sînt chemaţi să-şi dea cu presupusul despre predestinări, mistere, oracole, coincidenţe şi alte paranormalîcuri (pe care, apropo, un creştin nu dă doi bani!). Deplîng rudele, respect prietenii - cîţi or fi fost. Dar josnic mi s-a părut spectacolul de sunet, bocete, lumini, lamentaţii pe teme personale şi laudă-mă, gură al acelor video-necrofagi ce s-au repezit asupra cadavrelor încercînd să înghită - ca nişte vulturi cenuşii - hălci de rating. Mijloace de informare care, un deceniu şi mai bine, nu suflaseră un cuvînt despre cîntăreaţă - cînd aceasta încă era în branşă şi avea nevoie să se vorbească despre ea! - deodată au făcut spume encomiastice la gură. "Ea nu a fost iubită, a fost pur şi simplu adulată de admiratori!" - spunea duminică, în ziua înmormîntării, crainica unei televiziuni; ea, crainica, nici nu pronunţa corect numele logodnicului mort, iar ea, televiziunea, pînă atunci nu vorbise vreodată despre adulată. În fine, cine-s necunoscuţii care au venit la cimitir? Nu mă refer la prinţul Paul & prinţesa Lia, parcă aterizaţi direct de la Balul Operei, unde vorbiseră în aceeaşi limbă dulce ca un fagure de miere de bondari. Mă gîndesc la sutele, miile de oameni (în majoritate femei). Această masă de anonimi n-a venit la solista rock L.S., ci la acea Laura Stoica despre care, nocturn spre matinal, clocoteau verbal televiziuni senzaţionaliste. Sînt oameni care vor, în viaţa reală, o prelungire a telenovelei; sînt oameni care, dînd un buchet de flori, au impresia că devin părtaşi la ceva grandios, de proporţii mitice (aşa cum e, în capul lor, cam tot ce văd la TV); sînt oameni, în fine, pentru care apropierea de "vedete" echivalează, miraculos, cu o ameliorare a propriei condiţii umane. N-aş vrea să-i ofensez pe aceşti martori cvasi-profesionişti ai microistoriei (care, cu aceleaşi lacrimi - sincere! - pot veni la mormîntul unei rockeriţe, la cel al unui actor, la cel al unui academician - dacă moartea lor e un media-eveniment! - după cum, cu acelaşi aplomb, măcar unii dintre ei vor merge să rîdă contra-cost în studio la Ciao, Darwin ş.cl.). Lor, acestora, vreau să le semnalez un singur detaliu: dacă această armată de admiratori şi adulatori ar fi cumpărat, în ultimii 15 ani, cîte un disc al Laurei Stoica, ea 1) ar fi avut şanse mari să fie acum milionară în euro şi, deci, 2) ar fi avut şanse mai mici să plece spre acel concert de pomină de la (!) Urziceni.