Rozătorul

Un guzgan îmi tot roade inima. Este un bau-bau de guzgan colat din articole de ziar, frînturi de interviuri de la televizor, citate din blogosferă şi nisipuri mişcătoare existenţiale. Ştiu foarte bine guzganul ăsta, pentru că eu l-am creat, la masa mea de lucru, din îndoieli şi confuzie. Masa însăşi şi construcţia ei au o poveste foarte interesantă, dar nu vom intra acum în detalii, căci tu, cetitorule, nu eşti psihiatrul meu, iar eu nu-ţi sînt pacient. Să spunem doar că masa de confuzie şi îndoială, care stă hîţînîndu-se pe nisipurile mişcătoare ale psihologiei primei copilării, e acolo, tot atît de solidă ca mine şi ca tine. Ce alegi să pui pe ea e o altă chestiune. Unii preferă să-şi sprijine coatele pe masa de îndoieli şi confuzie şi să privească aşa, la lume, prin ferestruica televizorului sau prin niscai găuri tăiate în paginile ziarelor. Au trudit toată ziua şi sînt obosiţi. Acum, dacă pizza aia ar apărea la timp sau copiii sau bărbatul sau nevasta sau cecul ăla trimis prin poştă şi dacă nu s-ar lua lumina, curentul sau gazul, dacă n-ar fi vreme rea timp de o săptămînă, totul ar fi aproape perfect în lumea asta. Urzeala scandalurilor şi a mini-dezastrelor care ţin Republica în mişcare ar putea fi mărginită la ferestruica televizorului şi ar putea deveni chiar suportabilă, privită prin găurelele din ziar. Din nefericire, utilităţile, consoarta, copiii şi pizza eşuează lamentabil şi toţi deodată, iar motorul naţiei se îneacă, tuşeşte, scuipă şi rămîne fără gaz. Ferestruica televizorului devine tot mai mare, ziarul se face ferfeniţă în vînt, zidurile se prăbuşesc şi n-ai cum să treci cu vederea faptul că stai acolo, cu coatele pe masa de îndoială şi confuzie, fără a putea face nimic din ea. Unii oameni au o altă abordare şi-şi folosesc masa de îndoieli şi confuzii pentru a construi ceva, un weblog, o rază a morţii, o scrisoare către redacţie, un plan de evadare, o schemă de îmbogăţire rapidă sau niscai mobilă pentru peşteră. Unii îşi îmbucăţesc credinţele şi principiile ca pe nişte ceasuri şi încearcă apoi să le facă la loc, încorporînd şi ce au învăţat din dezastre şi dezamăgiri. Grea treabă, căci nimic nu se mai potriveşte la locul lui. Alţii îşi prind capetele în mîini şi refuză să se uite la televizor, să asculte radioul şi să citească ştirile. Parte din ei merg încă şi mai departe şi se dau cu capul de tăblia mesei, ca să alunge ştirile pe care le vor fi auzit în trecut. Dacă sînt lovite suficient, capetele lor se vor desprinde de lumea aceasta, precum nisipul prins în păru-le. Mai sînt şi ăia ciudaţi: se caţără pe masa de îndoieli şi confuzii, se fac ghem şi se rostogolesc în ferestruica televizorului sau se culcuşesc între două propoziţii dintr-o ştire sau se împlîntă ca spanacul între două replici la radio. Aceşti oameni speră că vor găsi libertatea între clişeele realităţii noastre mediatice şi îşi lasă în urmă scaunul şi masa de îndoieli şi confuzii. Eu nu sînt unul dintre aceştia: eu sînt un artist. Am făcut din masa asta un guzgan şi i-am dat drumul să zburde în pieptul meu, unde îmi ronţăie inima. Ronţ, ronţ, asta-i lumea, n-ai ce-i face.