Rondelul pozelor
Un articol academic prin care suflă vîntul va trebui bine căptușit cu fotografii spectaculoase – o știu toți cei trei tîrgoveți ai pieței de idei, autorul, editorul și cititorul. Lipsa substanței sare, chipurile, mai puțin în ochi dintre imagini cu situl arheologic la apus, luate, ca în începutul filmului lui Kalatozov, Eu sînt Cuba, din avionul care se apropie dinspre mare.
Într-un articol de arheologie sau artă veche nu prea se poate fără poze, spre deosebire, de pildă, de unul despre aoristul indo-european. Formele verbale se pot lipsi de mug shots. Dar ce concluzii poți să tragi despre un articol despre, să zicem, copiile romane ale statuilor grecești, lipsit de ilustrație? E ca și cum te-ai duce la concert și cineva, pe scenă, ți-ar povesti muzica. Așa că, praf în ochi sau nu, ilustrația de calitate e întotdeauna binevenită pentru cititor. Nu în ultimul rînd deoarece ai surpriza, pentru mine întotdeauna plăcută, că articolul e mai scurt decît părea după numărul de pagini. Prezența ilustrației e de apreciat și pentru că are în spate mult efort de alegere, de obținut dreptul de publicare, ca să nu mai vorbim de așteptarea cu sufletul la gură a apariției ca să vezi cîte din legendele lor au fost încurcate în ciuda a numeroase bunuri de tipar, toate finale. Ilustrație bună înseamnă deci și management bun, nu doar cărturărie.
Arheologia e una din puținele discipline în care poza trebuie adesea dublată de un desen. Sună puțin aiurea, ca și cum doctorul ți-ar lua instantaneu temperatura cu un termometru cu infraroșii și apoi ți-ar pune și mîna pe frunte. Adevărul e că multe detalii pot fi văzute numai de ochiul desenatorului specializat în arheologie, desenator a cărui importanță tot mai puțin proiecte sînt destul de luminate încît s-o vadă. Fotografiile se descurcă excelent, ce-i drept, cu obiectele bine păstrate. Dar ca să publici un fragment rulat de amforă Fikellura, va trebui să-l desenezi, pentru că e probabil ca elementele decorației lui să mai fie vizibile doar foarte slab, fiecare din alt unghi și, mai ales, numai pentru cel care știe exact unde să se uite. De secțiunea (profilul) prin straturi arheologice nu mai zic. Nu toate diferențele între straturi sînt de natură vizuală, iar dintre diferențele vizuale, multe apar doar cînd ești ochi în ochi cu pămîntul. Nici o fotografie generală a unui profil nu poate transmite bonusul uriaș de interpretare cu care vine desenul. În asemenea cazuri, a oferi nu un desen, ci doar o fotografie, ar fi ca și cum în loc de valorile nutriționale ai oferi observația „gust deosebit!“. Uneori, dacă nu e loc decît pentru una din ele, se păstrează desenul, pentru că pur și simplu o poză face cît o mie de cuvinte, dar în arheologie există situații în care un desen face cît o mie de poze. De altfel, cu ceva vreme în urmă, artefactele arheologice din publicații mai importante nici măcar nu erau desenate, ci se făceau, pentru fiecare din ele, gravuri în toată regula. În anii 1960, catalogul opaițelor antice publicat de muzeul din Mainz cuprindea încă sute de gravuri de excelentă calitate. Un bun prieten a petrecut acum cîțiva ani mai multe luni desenînd fațada senzaționalului palat omeyad de la Mschatta (transportată din Iordania la Pergamonmuseum în Berlin). Asta se putea face – și s-a făcut – și fotografic, dar desenul (uman, adică nu obținut din fotografii procesate) este o formă complementară de documentație la care n-ar trebui renunțat.
Ce înseamnă ilustrație bună? Înseamnă că e bine aleasă, așadar perfect relevantă pentru text, pe care îl însoțește strîns, fără leșinuri turistice. O poză splendidă, generală a Parthenonului nu se va folosi în nici un caz într-un articol despre teatrul lui Dionysos (chiar dacă ruinele lui sînt la poalele Acropolei pe care se află celebrul templu), nici într-un articol despre activitatea politică a lui Pericle (pentru care ar merge o imagine care să prindă și friza ionică interioară, și pe cea dorică exterioară, sugerînd o arhitectură programatic panelenică), și nici într-un articol despre ceramica descoperită înăuntrul Parthenonului (articol în care spațiul trebuie folosit pentru pozele/desenele cu, well, ceramica). Ilustrație bună mai înseamnă că e făcută de un fotograf care nu este și bucătarul șantierului și de un desenator care știe totul despre umbre, ca să nu zic că mănîncă umbre pe pîine. Mai contează și reproducerea tehnică, pentru că nici un fotograf nu e atît de talentat încît poza lui să rămînă la fel de bună și pe hîrtie proastă. Asemenea imagini fac, una peste alta, articolul mai ușor de citit. Asta deși există încă mulți pentru care ilizibilitatea e unul dintre markerii de prestigiu ai cercetării științifice.
Că ilustrația orientează lectura și sporește puterea textului nu e valabil doar în arheologie, bineînțeles. Ilustrațiile lui Doré la Divina Comedie cuprind deja, după mintea mea, cam toate trucurile din lumea filmelor din categoria Stăpînul inelelor. Dar dacă îl citești pe Dante în edițiile ilustrate de Botticelli sau de Dalí, atmosfera e cu totul alta, chiar dacă textul rămîne același. Pînă și Jules Verne, citit de multe generații la rînd în România, e altul în funcție de ilustrațiile lui Neuville, Benett sau Roux. Ceva din copilărie s-a terminat cînd citești prima carte de ficțiune fără ilustrații. Mai tîrziu, dacă scrii articole în reviste de specialitate, începi să te joci din nou cu ilustrația. Din păcate, fără caracatițe supradimensionate văzute prin hublouri de submarine.
Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Chihlimbar, Polirom, 2017.
