Românii, la înălţime

Domnule preşedinte Văcăroiu, de mult tot vreau să vă scriu ceva despre românii din avioanele Tarom. Am mai încercat, dar parcă nu mi-a prea ieşit; m-am luat cu altele (ştiţi cum e!), am amînat de pe o săptămînă pe alta, ba c-a apărut altceva, ba c-a venit vacanţa, ba că, uite-o, trecu, ba că spuneau unii că nu aderăm la 1 ianuarie, ba că - eu vă tot zic de un an! - uite că semiaderarăm deja... una peste alta, trecură săptămîni de-a rîndul, avioane aterizau şi decolau, mii şi mii de români ieşeau din şi intrau în ţara lor - numai eu tăceam mîlc. Între timp, poate aţi aflat, s-a găsit un italian de la Il Tempo să scrie el despre români; mai mare mascalţone ca ăsta nu cred să existe, călca-l-ar pe degete cizma lui italică - dar eu vă propun, în deplinul calmului ce vă caracterizează, să-l lăsăm în plata Domnului (Italia asta, de la Garibaldi şi Marcello Mastroianni încoa’ - excepţie făcînd Umberto Eco şi tatăl Monicăi Bellucci -, pare a nu mai fi avut bărbaţi cu cenuşiu între urechi!). Domnule preşedinte, trei lucruri vreau să vă spun în legătură cu zborurile de pe Tarom. Primul: personalul de la bord e foarte amabil, iar piloţii sînt foarte buni. Nu mă pricep, dar umblă vorba că piloţii ăilalţi aterizează pe pilot automat, după computerul de bord; pe cînd ai noştri, aterizează manual, lin şi fără zgîlţîituri. Acum trei săptămîni zburam de la Strasbourg la Bucureşti - via Paris - şi ia imaginaţi-vă că pilotul Air France (să fi fost italian?) ratează aterizarea la Paris: coboară, atinge pista, şi-a dat seama că era prea aproape de capăt, iar se ridică, mai coteşte prin nori vreo zece minute, iar aterizează... Am vrut să vă scriu imediat, dar mi-a fost teamă că pun în pericol aderarea. Evident, i-am transmis eu cele de cuviinţă pilotului (în gînd, şoptit şi în barbă, cum ne-aţi învăţat) şi din partea dvs. Şi totuşi, există o problemă. Dle Văcăroiu, nu-mi dau seama de ce, dar foarte multe stewardese, pe Tarom, vorbesc cu diminutive! Se ştie (v-a spus-o şi dl Pleşu), pe Tarom încă se mai dă mîncare - nu ca la italieni, unde se dă o aqua chiara şi un picior de broască încă înotînd! Cum vine mîncarea, la noi auzi: "Mai vreţi pîinică?". Sau: "Doriţi vinişor alb sau roşu?". Apoi: "Vreţi cafeluţă?". Sau "Vreţi un ceiuleţ?". Săptămîna trecută, la o oră tîrzie de seară ceţoasă, numai ce văd în stînga mea un domn la vreo 170 de kile grele care se tot foia în scaun, avionul doar ce decolase, iar una dintre însoţitoarele de bord, amabilă, i se adresează: "Vreţi cumva o păturică?", iar domnul răspunde, puţin jenat: "Doamnă, mai-nainte daţi-mi, vă rog, încă o centură, să mă leg şi eu cît de cît!". A 24-a epistolă - nimic despre italieni! - către dl Văcăroiu Care să fie explicaţia? Aerul rarefiat de la înălţimi şi spaţiul strîmt să le îndemne pe stewardesele românce să ia totul la diminutiv? Gingăşia lor să fie cauza? Sau grija lor, meritorie, de a ne oferi o perspectivă maternă asupra orelor de zbor? A doua problemă: dle preşedinte, în avioanele noastre se bîrfeşte în draci! Să nu mă înţelegeţi greşit: mie nu prea mi se-nfundă urechile în timpul zborului, drept care mai mereu mă nimeresc lîngă oameni care urlă unul la altul tot felul de indiscreţii. Caz concret: alaltăieri, lîngă mine, o femeie şi un bărbat vorbeau despre o actriţă de-a noastră. "Nu ştiu, da’ mie nu-mi place!" - a zis femeia, privind fotografia artistei într-o revistă glamour. "Aa?" - a întrebat bărbatul. "Zic: mie nu-mi place!" - a zbierat femeia. "Aa? Ce zici?" - a perseverat el, probabil cu urechile încleştate. "Nu-mi place!!!" - a strigat vecina mea, bătînd cu dosul palmei în pagina de revistă, ca pentru a lămuri definitiv lucrurile. Atunci, bărbatul a privit şi el la poza color şi a strigat, admirativ: "Daaa! Ea ca ea, dar ce actor a fost taică-său!" - iar femeia i-a aruncat privirea ei numărul 13 (parcă era o italiancă din Sicilia, privind la soţul ei beat în şanţ) şi s-a lăsat păgubaşă. În fine, dle Văcăroiu, aflaţi că, mîncaţi şi bîrfind, românii ajung pe Otopeni - sau, cum se cheamă acum, pe Henri Coadă (spre hazul stewardeselor franţuzoaice, care nu pronunţă de două ori la fel, şi spre groaza echipajelor de pe Alitalia, parcă încă în curs de alfabetizare). Ei, aici, după aterizare, în avioanele Tarom se petrece ceva ciudat: ca prin farmec, toţi românii ajunşi acasă devin nervoşi, au arţag pe ei, se ceartă din te miri ce, toţi trag de bagaje, toţi vor să iasă primii etc. Asta doream să vă spun, dle Văcăroiu: eu cred că de vină e aerul! Cum altfel s-o ia razna toţi oamenii aceia amabili care au urcat în avion la începutul cursei? Eu cred că la noi în ţară oamenii sînt buni, dar aerul e prost - invers de cum e, să zicem, în Italia, unde aerul e bun, dar oamenii, în frunte cu cei de la Il Tempo, sînt... Cum? Ce spuneţi? Să tac din gură că încă nu ne-au semnat aderarea? În fine, mai vorbim!