România noastră
O parte dintre noi sîntem poate deja sătui de obsesiile identitare și de complexul legat de cum ne văd străinii, de veșnica întrebare cu care aceștia sînt întîmpinați de jurnaliștii noștri ori de cîte ori se ivește ocazia: „Ce părere aveți despre România?”. Dar dincolo de asta există totuși o problemă de fond: cum este, de fapt, România noastră actuală și cum ne împăcăm noi înșine cu ea? Ce are bun și ce are rău cu adevărat, trecînd peste falsele impresii, peste fălniciile naționaliste ori scîrbele cotidiene? Mai multe răspunsuri destul de concrete pot fi găsite în recenta carte a cercetătorului Mirel Bănică, scrisă în urma unei călătorii de o lună și jumătate prin țară (Prin România. Carnete de drum, Editura Polirom, 2020).
Mirel Bănică povestește cu tristețe, cu umor, cu furie sau cu nostalgie despre tot ce a văzut în această călătorie prin aproape treizeci de orașe mai mari sau mai mici, o excursie făcută în amintirea vechilor circuite pe care multe familii (printre care și a lui) obișnuiau să le facă prin țară, cu mașina, în perioada comunistă. Observațiile obiective ale specialistului, antropologului, care este Mirel Bănică se împletesc cu nostalgiile și viziunile sale subiective, pe care și le asumă ca atare. Cititind cartea, se vede că e destul de chinuitor să-ți vizitezi propria țară, atunci cînd chiar o iubești. Fiindcă țara despre care vorbim continuă să fie una chinuită. Călătoria nu e nici senină și nici fericită, decît rareori. Ce pare să fie neplăcut în această lungă preumblare nu e neapărat felul în care arată orașele, cît delăsarea, nepăsarea, plictiseala, lipsa de scop, inițiativele strîmbe și dezvoltările urîte detectate de autor cu multă pricepere. O energie scăzută sau prost canalizată se degajă din multe locuri vizitate. Sigur, poate că nici n-ar fi de așteptat altceva, atunci cînd iei la rînd o serie de muzee locale. O știm cu toții, nu de puține ori stîrnești mirarea dacă nu chiar iritarea unor muzeografi, obișnuiți mai degrabă să nu fie deranjați de vizitatori. Dar, bineînțeles, apar și surprize plăcute: o colecție Victor Brauner descoperită la Tulcea sau Muzeul de Istorie neașteptat de interesant, găsit în același oraș și care, după cum scrie Mirel Bănică, „este de departe unul dintre cele mai frumoase, mai bine întreținute, mai inteligente muzee pe care le-am putut vizita în periplul meu”. Asemenea descoperiri interesante apar și la Iași, la Cluj, la Sibiu, la Sfîntu Gheorghe, la Oradea și în multe alte locuri, fie că e vorba de mari investiții sau de o simplă cafea bună. Aș spune, însă, că tonul general e dat de descoperirile neplăcute, de clădirile frumoase, istorice, aflate în stadii avansate de degradare, de conversațiile spontane cu localnici care au mai degrabă un ton pesimist și, nu în ultimul rînd, de dificultăți în a găsi cazări decente și surse de alimentație sigure. Cele mai dureroase observații sînt poate cele de la Băile Herculane, unde autorul confirmă, ca martor avizat, ceea ce tot auzim de multă vreme, și anume că stațiunea înființată încă de pe vremea romanilor se duce în continuare de rîpă, sau cele de la Tîrgu Jiu ori Hobița, unde nimeni nu găsește soluția de a pune în valoare cu adevărat ce a lăsat Brâncuși, ba mai mult, unde se pare că niște „instalații” create de sculptor continuă să fie tratate cu o neglijență imbecilă și impardonabilă. Nu m-aș abține aici să amintesc din nou vorbele atribuite chiar lui Brâncuși, într-o vizită pe care ar fi făcut-o prin locurile natale: „V-am lăsat săraci și proști, vă găsesc și mai săraci, și mai proști”.
În fine, autorul cărții face unele paralele interesante, cum ar fi cea între Brăila sa natală și Drobeta-Turnu Severin, două orașe reconstruite sub guvernarea generalului Kiseleff, asemănătoare din multe puncte de vedere, chiar dacă aflate la multe sute de kilometri depărtare unul de celălalt.
Una peste alta, țara văzută de Mirel Bănică, pe care uneori o privește cu ochi înțelegători, alteori cu asprime, nu e doar țara subiectivă a lui Mirel Bănică, ci și România noastră, pe care bine o recunoaștem în carte, cu multe ale ei, bune și rele. Sigur, pentru a o cuprinde pe deplin ar fi fost nevoie de încă multe asemenea călătorii, dar s-ar putea ca rezultatul să nu fi ieșit mult prea diferit de concluziile care reies din acest periplu. De fapt, autorul nu trage asemenea concluzii, ele rămîn la latitudinea cititorului și probabil că fiecare le are pe ale lui, dar o atmosferă generală deprimantă nu cred că poate fi negată. O țară nehotărîtă, oprită de pe un drum total nefiresc, care a fost comunismul, dar care nu și-a găsit sau nu e încă în stare să se avînte cu curaj pe o cale firească.
Ar mai fi de spus ceva ce sper că nu intră neapărat în contradicție cu intențiile autorului: dincolo de cunoștințele științifice și de abilitățile scriitoricești incluse din plin, cartea poate deveni un foarte bun ghid de călătorie. Mergînd pe urmele lui Mirel Bănică, vei ști ce să cauți și ce nu.
