România, clasa a II-a, 2 bis
Nu ştiu ce filtru îţi aşază Occidentul peste ochelari, dar, venind acasă, în România, începi să vezi lucruri pe care altădată nu le vedeai. Viaţa în afara ţării pentru un an, doi, trei, generează un soi de antimediu la purtător, în stare să arate ceea ce, fără să fie ascuns, nu se vedea niciodată. Precum peştii care nu ştiu că locuiesc în apă pînă nu eşuează la ţărm, vorba lui McLuhan. Îţi dai seama, spre exemplu, ce mult îţi plac ardeii umpluţi, care nu au nicidecum alt gust acasă, ci sînt pur şi simplu (încă) de talie umană, cît pumnul, nu cît antebraţul, precum fraţii lor marţieni, modificaţi genetic. Aterizare... forţată Vezi, spre exemplu, că la aeroportul Băneasa trebuie să fii ghicitor în stele ca să găseşti staţia autobuzului 205 care te-ar putea duce pînă la Gara de Nord. Nu e nici un panou indicator şi, în fond, de ce ai avea nevoie de autobuz, cînd sînt atîtea taxiuri care, pentru un preţ uneori lunatic (cam cît costă o călătorie pînă pe Lună) îţi prestează acelaşi serviciu? Administraţia locală face totul ca să faciliteze serviciile private... Admiţînd că ajungi în cercul de iniţiaţi al celor care dau peste staţia autobuzului 205, constaţi că nu ai de unde cumpăra bilet. Nu-i nimic, îţi spui, probabil vei lua de la şofer. Afli însă că, măsură de combatere a corupţiei, şoferii nu mai au voie să vîndă bilete. Ce faci, atunci, dacă vrei pur şi simplu să circuli într-o banală legalitate? Şoferul poate fi drăguţ: de exemplu, te aşteaptă, cît să cobori, peste cîteva opriri, la o staţie cu tonetă de bilete, să-ţi cumperi unul şi să te urci iarăşi, victorios. Scenariu imposibil: fiind duminică, la prînz, ghişeul de bilete e închis! Într-un acces de milă faţă de osteneala ta de corectitudine, şoferul îţi vinde, cu o circumspecţie antrenată, un bilet gata compostat. La timp, pentru că la staţia următoare se urcă, surpriză, controlorii... O slujbă relaxantă, de duminică, de vreme ce jumătate din autobuz nu avea bilete, dar n-a fost încasată nici o amendă... Ai sentimentul că, în ţara ta, regulile se ajustează din mers, potrivit clipei, iar soluţiile răsar din neant, ascultînd de o logică absurdă. Plecare... eronată Într-o sîmbătă dimineaţa, trenul intercity Iaşi-Bucureşti stă să plece din gara oraşului moldav de la peronul 4A, cum e marcat pe panoul "Plecări". Problema e că nimic nu te ajută să descifrezi cum sînt numerotate peroanele, ca să te îndrepţi spre cel bun. Te iei instinctiv după alţi călători care îşi tîrîie valizele pe roţi, sperînd că nu pleacă şi alte trenuri în jur de 5,30 dimineaţa. Eroare. Tocmai auzi în megafoane că alt tren, accelerat, e gata să plece de la peronul 2. Încerci să te ancorezi de ceva real şi numai adrenalina stîrnită de starea de incertitudine te face să observi, în ultimul moment, o etichetă efemeră, care nu are nici o autoritate şi nimic oficial: e numărul trenului tău, cu destinaţia şi ora de plecare, cîteva litere şi cifre palide, înscrise cu cretă albă, pe fondul gri al unui stîlp de susţinere. Te încrezi în acest anunţ şi începi să te dai bine pe lîngă trenul cu pricina, căutînd vagonul marcat pe biletul de călătorie. Pe la mijlocul trenului începi să ai certitudinea că pe nici un vagon nu e trecut numărul său de ordine. Misterul se risipeşte ca prin farmec cînd observi pe cineva care desenează cu... cretă pe vagonul din dreptul tău inscripţia "vagon 2 bis". Îl depăşeşti, deduci că următorul trebuie să fie numărul "2" şi urci, în sfîrşit. Aşezi liniştit valiza, citeşti fără să clipeşti titlul de pe ziarul Cancan desfăcut larg de călătorul vecin şi te aşezi. În acea clipă ridici ochii şi vezi: deasupra capului, afişajul electronic clipeşte orgolios - "vagonul 1". E clar că Harry Potter nu s-ar fi întrebat deloc de ce trenul Iaşi-Bucureşti, care numără cu totul 5 vagoane, are nevoie de un vagon pe care scrie cu cretă 2 bis, iar vagonul 2 are mîndria de a fi, de fapt, vagonul 1. "O cafeluţă, ceva?" - mă îmbie chelnerul de vagon şi completează cu înţelepciunea meseriei: "Staţi liniştită, aşezaţi-vă unde doriţi. Nu se respectă." În timp ce scriu aceste rînduri, cu o privire la macii spectaculoşi de pe marginea căii ferate şi un gînd la ardeii umpluţi de acasă, încep să mă conving că începutul articolului e fals. Nu pot fi singura purtătoare de antimediu, cei din jur văd la fel de bine ca şi mine aceste detalii, trăindu-le, cu stoicism, zi de zi. Să le pui într-o ordine de bun-simţ n-ar cere nicidecum un efort supraomenesc, numai că, de fapt, nimeni nu face efortul de a cere să fie puse în ordine, dintr-un sentiment generalizat de blazare: credinţa în neputinţa proprie de a schimba ceva în ţara asta. Drum bun.
