Revoluţia de la Fiumicino
Alitalia este în grevă. De cîteva zile, toate zborurile companiei sînt amînate, contramandate, deturnate, pe aeroporturi e haos. Nimeni nu ştie nimic exact şi nimeni nu îţi dă o informaţie precisă. Oamenii aşteaptă, apoi încep să înjure. Aştept, împreună cu nişte colegi, de cîteva ore bune. Avionul era anunţat pentru ora 3, dar la 2 ne-au anunţat că mai întîrzie jumătate de oră, apoi încă jumătate de oră, apoi, asta e, zborul s-a anulat. Şi noi ce facem? - întrebăm cu toţii. E o cursă la 10 seara, vă promitem că vă ia pe toţi. Pînă atunci puteţi să mergeţi să mîncaţi la restaurantul de la C1. Bombănind şi înjurînd, ne ducem cu toţii la C1. Dar acolo nu era nici un restaurant. Pînă la urmă, descoperim un "împinge tava", unde ni se oferă un meniu gratuit. Împreună cu colegii mei ne aşezăm disciplinaţi la coadă şi ne umplem tava. Cînd ne-am întors, vreo 10-20 plecaseră deja cu un low-cost, despre care nu ştiuse nimeni nimic. Alături, alt grup de pasageri, pentru Montevideo, se agită, ţipă, apoi un grup pleacă, scandînd "vrem acasă!". A început aşteptarea. Oboseala copiilor creştea în proporţie aritmetică, iar nervii mămicilor în proporţie geometrică. Bărbaţii s-au dus să bea bere. Pe la şase, au început să se adune însă cu toţii şi să se învîrtă tot mai nervoşi prin sala de aşteptare. Unii erau din ziua precedentă, li se promisese în repetate rînduri că vor fi îmbarcaţi în cursa următoare pînă cînd, pe la 1 noaptea, au fost duşi la un hotel şi s-au întors pe cont propriu a doua zi în zori. Din rîndul lor vine o soluţie cazonă: hai să ne descălţăm cu toţii deodată, că atunci sigur or să ne trimită acasă... Unii au rîs, apoi au continuat să aştepte. - Cît o să mai aşteptăm? - se ridică glasul unei femei, iar mulţimea începe să freamăte. Apoi se aşază din nou cu toţii pe scaune şi continuă să schimbe amintiri în grupuri ad-hoc. Au mai trecut apoi vreo două ore. Pasagerii pentru Montevideo sînt în sfîrşit îmbarcaţi. Pe la 9 seara, încep să circule zvonurile: - A venit avionul, dar nu au pilot... - Ba a venit şi pilotul, daâ a spus că e obosit. Mai bine mai aşteptăm, decît să plecăm cu un pilot chiaun! Se apropie ora de îmbarcare şi la ghişeu nu apare încă nimeni. Cîteva femei tinere, cu copii pe care nu mai pot să-i ţină în frîu sau care se gîndesc la copiii care le aşteaptă acasă, încep să se agite, să vocifereze, apoi să ţipe. - Trebuie să facem ceva, că altfel ăştia nu se uită la noi, că sîntem români!... - Aţi văzut ăştia de alături, dacă au făcut scandal, imediat i-a rezolvat! - Hai să mergem să facem şi noi scandal! - încearcă o tînără exasperată să ne mobilizeze pe toţi. Lumea ţipă, se agită, dar nu se mobilizează nimeni. Aşa sîntem noi, românii, nu sîntem niciodată în stare să ne organizăm! - se înfurie şi mai tare femeia. - Dacă nu vreţi să dormiţi şi noaptea asta în aeroport, haideţi acum să facem o delegaţie! - intervine şi tînărul revoluţionar cu whisky-ul. Auzi, mă? - se răsteşte el la un tip de lîngă el, care se dă, speriat, un pas în spate. - Lasă vorba şi hai să mergem! - conchide o tînără şi, împreună cu alte femei, se pun pe drum, vociferînd şi înaintînd dezordonat. Tînărul revoluţionar grăbeşte pasul pentru a le ajunge din urmă. Apoi grupul prinde formă, începe să scandeze "vrem acasă!", dar cineva le atrage atenţia că nimeni, aici, nu înţelege ce-i aia "vrem acasă", aşa că lumea începe să fluiere şi să ţipe. Ne luăm şi noi după grup, în tăcere. Dar nimeni nu ştie unde să mergem. La un moment dat trecem pe lîngă o uşă pe care scrie "Polizia", aşa că toată lumea să năpusteşte acolo. Cineva compune un slogan în italiană: - Stasera a Bucarest! Stasera a Bucarest! Zeci de români ţipă cît îi ţine gura, în faţa unui poliţist scund şi transpirat, care încearcă se reinstituie ordinea. Dar, în faţa mulţimii dezlănţuite, nu reuşeşte decît să transpire şi mai tare. Îşi scoate chipiul, se şterge pe frunte cu mîneca şi promite că o să cheme un reprezentant Alitalia. Dar nu vine nimeni, aşa că mulţimea începe să ţipe, să bată din picioare şi să-i înjure pe italienii care se dau mai civilizaţi decît noi dar, vezi bine, nu sînt. Apoi, poliţistul cel scund se întoarce către noi, ne face semn disperat să-l ascultăm şi, cînd mulţimea se linişteşte puţin, ne anunţă că s-a rezolvat şi el personal ne va conduce la avion. Grupul de comando jubilează, îl ia pe poliţist pe braţe şi porneşte spre poarta de îmbarcare. Cînd am ajuns înapoi, îmbarcarea tocmai începuse. - Aşa sîntem noi - se revoltă o femeie din grupul de comando - unii luptă, şi alţii profită. Dar nimeni nu ne cedează locul la coadă. - Imediat ce aţi plecat a început îmbarcarea, aşa că v-aţi agitat degeaba! - ne aruncă, peste umăr, un tip. Dar nimănui nu-i mai pasă care e adevărul. Ne aşezăm în avion, în linişte, pe unde apucăm: pînă la Bucureşti, schimbăm între noi amintiri.
